luni, 26 septembrie 2011

Ion Șcurea


Ion Șcurea
14 noiembrie 1935 - 12 august 2005

Ion Șcurea a fost un actor din Republica Moldova, cunoscut pentru interpretarea rolului baronului ungur Antal Siladi din filmul Șatra (1975).
Ion Sandri Șcurea s-a născut la data de 14 noiembrie 1935, în satul Vadul lui Isac din apropiere de orașul Vulcănești (astăzi în raionul Cahul). În anul 1955 a absolvit Școala de Muzică "Ștefan Neagu" din Chișinău, la clasa de dirijor de cor, după care a urmat studii de teatru și film la Școala teatrală "B.Sciukin" din Moscova (1955-1960).
După absolvirea Școlii de teatru de la Moscova, a fost angajat în anul 1960 ca actor la Teatrul "Luceafărul" din Chișinău, făcându-se remarcat ca interpret al personajelor de comedie și tragico-lirice. De asemenea, a regizat cu mult succes spectacolul "Chirița în provincie" de Vasile Alecsandri. În anul 1970 devine director artistic al Teatrului "Luceafărul". Este numit apoi ca director al Teatrului "Ginta latină" din Chișinău.
În paralel cu activitatea teatrală, Ion Șcurea a debutat în anul 1961 ca actor de film la studioul cinematografic "Moldova-film" în filmul "Insula vulturilor". A interpretat apoi roluri care l-au plasat printre actorii de frunte ai filmului moldovenesc, printre care Mircea Lascu din "Așteptați-ne în zori" (1963), Nicolai din "Ultima noapte în rai" (1964) și baronul ungur Antal Siladi din filmul Șatra (1975). A primit titlul de Artist al poporului din RSS Moldovenească (1974), Premiul Național (1978), precum și Ordinul Republicii în grad de cavaler (1999).
Ion Șcurea a încetat din viață la data de 12 august 2005, în municipiul Chișinău, la vârsta de aproape 70 ani.

Filmografie
Insula vulturilor (1961) - Gheorghe
Omul merge după soare (episod, 1961)
Așteptați-ne în zori (1963) - Mircea Lascu
Ultima noapte în rai (1964) - Nicolai
Gustul pâinii (1966) - Mircea Scutaru
Ofițer în rezervă (1971) - Lozovan
Podurile (1973) - Seremet
Șatra (Mosfilm, 1975) - baronul Antal Siladi
Nimeni în locul tău (1976) - Urzică
Cetatea (1978) - Kurt Oberman
Suspectul (1978)
Emisarul serviciului secret (1979) - Klimovici
La porțile satanei (1980) - serdarul Goia
Hotarul din iunie (1982)
Prietenie între bărbați (1982)
Luceafărul (1986) - Vasile Alecsandri
Igra v smert, ili postoronniy (1991)


duminică, 25 septembrie 2011

Vlad Gheorghelaş


Vlad Gheorghelaş
22 octombrie 1949 - 13 martie 2011

Pentru cei care au fost spectatori la concertele susţinute de moldovenii de peste Prut, la Iaşi, înainte de 1989, Vadim (Vlad) Gheorghelaş este un nume sonor. A cântat alături de Zinaida Julea, Valentina Cojocaru, Ioana Capraru şi alţi solişti dintr-o generaţie iubită, adorată de românii de pretutindeni, cu Orchestra „Lăutarii”, dirijată de Nicolae Botgros, Orchestra „Mugurel”, condusă de Ion Dascăl şi Orchestra folclor a Radio-Televiziunii din Moldova. Vocea sa, ajunsă în casele moldovenilor de dincoace de Prut şi prin intermediul Radio Iaşi, a devenit una dintre cele inconfundabile şi adesea cerute de ascultători. Solistul care s-a definit, cu modestie, „un om care slujeşte cântecul”, a şlefuit cu migală asperităţile sufletelor, interpretând numeroase melodii pe versurile lui Grigore Vieru - poetul de care l-a legat o prietenie trainică şi pe care l-a urmat, dincolo de zări...

Pe 13 martie 2011, Vadim Gheorghelaş s-a stins din viaţă, lăsând mai sărac afişul muzicii populare româneşti. „Te-ai dus, satule, departe”, „De la Chişinău la Iaşi”, „Nevasta moldoveană”, „Părinţii”, „De când lumea-i pe pământ” sunt doar câteva dintre melodiile din repertoriul regretatului artist.

„Avea în suflet o cumsecădenie care se cerea respectată”

Vladimir Gheorghelaş (Vlad - pe numele său consacrat pe scenă) s-a născut în octombrie 1949, în satul Drochia, Republica Moldova. Deşi era un talent înnăscut şi uimea lumea atât cu vocea sa, cât şi cu abilităţile „supranaturale” de a fluiera artistic - imita fluierul ori cavalul, dar cânta şi la frunză şi solz de peşte -, a urmat profesia de mecanic agricol. A cântat în cercurile de amatori din comune, apoi a plecat să studieze la Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, iar în 1980 a primit invitaţia de a cânta cu Orchestra „Lăutarii”. „Era foarte exigent la mesajul cântecelor, la cuvintele pe care le rostea. Nu voia melodii cântate şi răscântate, dorea să aibă în repertoriu cântece puternice, care sa ajungă la inima, dar şi la mintea ascultătorului, ne-a spus soţia regretatului artist, Zîna Gheorghelaş.

Unicul fiu al soţilor Gheorghelaş, Dorin, care acum trăieşte la Strasbourg, este şi el muzician. Cântă la nai, cultivând talentul moştenit de la tatăl său, dar şi aspiraţia către perfecţionism.„L-am cunoscut pe Vadim când eram studentă în anul IV, la Universitatea de Stat din Chişinău. M-a cucerit sinceritatea lui. Avea în suflet o cumsecădenie care se cerea respectată. Era un om foarte deschis. Ce a gândit aceea a spus oamenilor. Faţă de cei sinceri, a câştigat cu asta, faţă de ceilalţi, a pierdut”...

„Muzica frumoasă nu se învecheşte nicicând”

În anul 1998, Vadim Gheorghelaş i-a spus poetului Grigore Vieru: «Maestre, se cântă mama în toate felurile, şi la poartă, şi cu furca în mână, dar uitaţi-vă, că eu am crescut fără tată şi nu este nici un cântec...”, istorisea artistul, într-un interviu la Etno Tv, în 2009. Aşa au apărut versurile care i-au unit în suferinţă, dar mai ales în prietenie: „Tată, eu nu ştiu de ce/ Nu te-au scris în cântece/ Ca pe măiculiţa mea,/ Care viaţă datu-mi-a./ Tu ca dânsa ne iubeşti/ Şi ca ea îmbătrâneşti./ Rele-n viaţa sunt de-ajuns,/ Dacă plângi, tu plângi pe-ascuns..”

Ultimul CD lansat de Vlad Gheorghelaş se intitulează „Adevăr vă spunem” - o selecţie din melodiile cântate pe versurile lui Grigore Vieru şi muzica lui Gheorghe Banariuc. „De ce am apelat la genul popular de muzică? De aceea că muzica frumoasă nu se învecheşte nicicând, dar şi pentru faptul că în viaţa de azi au apărut teme şi subiecte noi, necunoscute în folclorul autorilor anonimi, cum ar fi răzleţirea compatrioţilor noştri pe diferite meridiane ale globului şi înstrăinarea lor de pământul natal”, rosteşte regretatul poet Grigore Vieru, în înregistrarea care deschide albumul.

La astfel de cântece, nu întârzie să apară comentarii postate pe internet: „Ascultând această melodie, departe, la mii de kilometri distanţă de mamă, tată, fraţi şi de satul natal, lacrimile îmi brăzdează obrazul... Mult respect pentru Vlad Gheorghelaş, dar curând o să mă reîntorc în satul meu natal...”, scrie SuperRemo79.

În memoria artistului care a slujit cu har şi înţelepciune muzica populară, Zîna Gheorghelaş pregăteşte acum, având sprijinul violonistului Oleg Vitliuc, al acordeonistului Petru Voronciuc şi al altor prieteni devotaţi ai lui Vlad Gheorghelaş, lansarea postumă a unui CD care să includă o serie de înregistrări rămase needitate, în graba de neînţeles a plecării spre îngeri.

Adrian Păunescu


Adrian Păunescu
20 iulie 1943 - 5 noiembrie 2010


Adrian Păunescu a fost un poet, publicist, textier și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.
Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.
În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.
Totuși poetul nu a încetat să-și exprime admirația față de anumite laturi ale comportamentului lui Ceaușescu nici după încetarea regimului comunist. Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalități ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspirație occidentală. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. Păunescu a întreținut relații strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat și partid. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

Adrian Păunescu, Grigore Vieru și Ion Aldea-Teodorovici alături de luptatorii din Razboiul ruso-moldovenesc de pe Nistru, 1992.

Familia și educația
Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală (la data aceea Zoia Kosmodemianskaia), fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.
Activitate

Scriitor
A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare.[necesită citare] Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.
Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".

În Cenaclului Flacăra
17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori.
Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori
În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități
În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.
7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” (690 de manifestări, până la 25 mai 2000) se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999.

Jurnalist și om de televiziune
În anii 1970 Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.
1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)
1985-1989 - numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio și televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992[necesită citare].
Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992[judecată de valoare]) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.
27 martie 1998 - realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2
21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii (49 ediții până în 2 aprilie 1999[necesită citare]). Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999[necesită citare]) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.
7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1
Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)
Om politic
Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989.
Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985.
După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992–1996 a fost senator de Dolj din partea acestui partid.
Ca senator, a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).
În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.
În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.
Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 1998, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Turcia și Portugalia.

Cărți publicate:
Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
Mieii primi (1966, poezii)
Fântâna somnambulă (1968, poezii)
Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)
Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)
Viață de excepții (1971, antologie de poezii)
Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)
Lumea ca altă lume (1973, publicistică)
Repetabila povară (1974, poezii)
Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)
Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)
Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)
Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)
De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)
Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)
Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)
Locuri comune (1986, poezii)
Viața mea e un roman(1987, poezii)
Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Paunescu)
Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.
Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)
Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Front fără învingători (1995, poezii)
Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)
Tragedia națională (1997, poezii, referințe ­critice de Constantin Noica)
Deromânizarea României (1998, poezii, texte introdu­ctive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)
Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
Măștile însîngerate (2001, proze)
Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)
Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)
Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)
Din doi în doi (2003, poezii)
Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)
Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)
Întoarcerea pe Atlantida (2003, tradu­cere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)
Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)
Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)
Generația '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)
Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)
Vinovat de iubire (2010, roman)
Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)

Dumitru Caraciobanu


Dumitru Caraciobanu
22 aprilie 1937 - 14 noiembrie 1980
Dumitru Caraciobanu s-a născut la data de 22 aprilie 1937, în satul Satu-Nou din județul Cahul (România), astăzi în raionul Reni (Ucraina), în Delta Dunării. A urmat studii de teatru și film la Școala teatrală "Boris Șciukin" din Moscova (1955-1960), fiind coleg de promoție cu actorii moldoveni Ion Șcurea și Ecaterina Malcoci.
După absolvirea Școlii de teatru de la Moscova, a fost angajat în anul 1960 ca actor la Teatrul "Luceafărul" din Chișinău, unde s-a afirmat din primii ani, fiind considerat unul din cei mai talentați actori ai scenei.
În paralel cu activitatea teatrală, Dumitru Caraciobanu a debutat în anul 1961 ca actor de film la studioul cinematografic "Moldova-film" în filmul "Omul merge după soare". A avut parte de roluri principale cum ar fi: Fane Felinar (Așteptați-ne în zori), Turculete (Poienele roșii), Preda (Lăutarii), Mahmud-bei (La porțile satanei) ș.a. A fost un actor foarte popular în anii '60-'70 datorită rolurilor interpretate în filme.
Dumitru Caraciobanu a trăit o poveste de dragoste cu actrița moldoveancă Ecaterina Malcoci, dar nu s-a căsătorit cu ea.
Dumitru Caraciobanu a încetat din viață la data de 14 noiembrie 1980, în municipiul Chișinău, la vârsta de numai 43 ani și a fost înmormântat în cimitirul din satul său natal, potrivit dorinței sale testamentare. La funeraliile sale, actorul și regizorul Ion Șcurea remarca faptul că Dumitru Caraciobanu "a fost cel mai aplaudat dintre noi toți".

Filmografie:
Portretul lui Dumitru Caraciobanu pe un timbru din Republica Moldova (1994).
Omul merge după soare (episod, 1961)
Leacuri amare (1962) - Păcală
Așteptați-ne în zori (1963) - Fane Felinar
Ultima noapte în rai (1964) - Sava
Bariera (s/m, 1965)
Poienele roșii (1966) - Turculete
Viforul roșu (1971) - Foca Turculeț
Lăutarii (1971) - Preda
Crestături spre amintire (episod, 1972)
Durata zilei (1974) - Ciorbă
Furtuni de toamnă (1974) - Zaim
Mânia (1974) - Falcă
Vreau să cânt (1974) - tatăl
Calul, pușca și nevasta (1975) - Ocheșel
Povestea lui Făt-Frumos (1977)
Agent al serviciului secret (1978)
La porțile satanei (1980) - Mahmud-bei

Valeriu Cupcea


Valeriu Cupcea
1929 - 1989


Valeriu Cupcea a fost un actor şi regizor basarabean. Valeriu Cupcea a fost prim-regizor al Teatrului Moldovenesc Dramatic "A.S. Puşkin" din Chişinău în anii 1963-1977 şi 1981-1985. A montat peste 50 de spectacole, s-a produs în filmele "Singur în faţa dragostei", "Lăutarii", "Dimitrie Cantemir" etc. A jucat rolul lui Eminescu în spectacolul cu acelaşi nume după piesa lui M.Ştefănescu.

Pe parcursul întregii vieţi a promovat dramaturgia naţională: "Fântâna Blanduziei" (1967), "Iaşii în carnaval" (1969), "Două fete ş-o neneacă" (1971), "Sânziana şi Pepelea" (1982) - toate de Vasile Alecsandri. A montat mai multe spectacole după piesele autorilor basarabeni contemporani: "Roata vremii" după piesa Anei Lupan, "Nu mai vreau să-mi faceţi bine" după piesa lui Gh. Malarciuc, "Două vieţi şi a treia" după T. Vidraşcu, "Păsările tinereţii noastre" după piesa lui Ion Druţă etc.

A fost Artist al Poporului din Moldova (1975).


Andrei Băleanu


Andrei Băleanu
1935 - 24 iulie, 2000


Alături de Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Ion Ungureanu, Sandri Ion Şcurea, Ilie Todorov, Andrei Băleanu face parte din generaţia de aur a regizorilor din Moldova postbelică, cei care aveau să schimbe faţa teatrului basarabean, reorientându-l spre valorile naţionale autentice.

Andrei Băleanu este unul dintre puţinii regizori care a preluat de la marele artist Valeriu Cupcea ştafeta priorităţilor artistice şi civice privind apropierea teatrului basarabean de cel românesc.

Pentru a evita comenzile ideologice, regizorul Andrei Băleanu s-a orientat în montările sale pe autorii clasici. Însă şi aşa nu a avut scăpare, multe spectacole montate de el au fost interzise pe scena teatrului, deoarece erau realizate în baza unor traduceri româneşti. Este şi cazul spectacolelor „Revizorul”, „Liubovi Iarovaia” şi „Romeo şi Julieta” (cu Iurie Negoiţă şi Dina Cocea în rolurile centrale). Ulterior, un alt spectacol montat de Băleanu a fost scos din repertoriu, este vorba de „Ioana D’Arc”, cu Dina Cocea în rolul titular, deoarece „stimabilii” de la CC bănuiau că eroina într-un monolog, îi are în vedere pe altcineva atunci când vorbeşte despre englezi.

Prezentă la lansarea volumului, actriţa Dina Cocea a ţinut să menţioneze că Andrei Băleanu nu putea trăi fără teatru: „A fost de o modestie nemaipomenită. N-a râvnit locul nimănui. Nu făcea comploturi. Nu vroia să ia locul şefiei. Asta a fost cel mai frumos. Pe el l-a interesat numai teatrul”.

Într-un interviu acordat criticului de teatru Valentina Tăzlăuanu, în 1989, pentru „Literatura şi Arta”, Andrei Băleanu povestea cum a ratat Teatrul Academic „A. S. Puşkin” ocazia de a colabora cu teatrul românesc: „Când I. Bodiul a fost în România, a văzut un spectacol după „Viaţa unei femei”, de Aurel Baranga, care, cică, i-ar fi plăcut. Şi atunci lui sau unuia dintre consilieri i-a venit ideea să fie montată această piesă şi la noi. Mai mult, doi actori români trebuiau să vină să joace în spectacol pe scena de la Chişinău, iar ai noştri să plece în acelaşi scop la Bucureşti. Ei bine, nu ştiu din ce considerente mi s-a propus mie acest lucru. M-am simţit măgulit şi m-am pus pe treabă. După câteva repetiţii sunt chemat la minister şi mi se pune o întrebare: „Ce facem cu ultimul monolog?” Eu aduc vorba că nu mi-ar strica o călătorie de documentare în România. Respectivii insistă: „Ce facem cu monologul? Poate îl reducem puţin?” Înţeleg că ceva nu îi aranjează în acel monolog final, dar găsesc şi eu un argument: „bine-bine, dar ce vor spune cei doi interpreţi români când vor veni să joace la noi?” Era vorba de Marcela Rusu şi Radu Beligan. Parcă i-am convins. Într-o bună zi sunt anunţat însă că repetiţiile se suspendă. Or, eu vroiam să duc spectacolul la capăt. Dar de la un timp observ că unii dintre actori, sub diverse motive, cam dispar de la repetiţii. Chiar şi Constanţa Târţău nu se prezintă. Până la urmă, directorul mă lămureşte că are indicaţie precisă să încetăm munca la spectacol. Mai târziu, prin teatru a circulat zvonul că doi dintre actorii noştri s-au dus la CC şi au declarat că „noi nu aveam nevoie de această lucrare”. Ca să vezi, erau mai vigilenţi chiar decât Bodiul”.

De altfel, aprecierile au fost de prisos în cadrul acestei întâlniri, numele lui Andrei Băleanu vorbeşte de la sine, în special când e vorba de teatru. Andrei Băleanu rămâne în istoria culturii noastre, dar şi în amintirea celor cu care a lucrat sau l-au cunoscut un titan al mişcării teatrale de o verticalitate morală deosebită şi un mare jucător de şah.

Amintirea lui Andrei Băleanu au venit s-o cinstească la lansarea volumului familia artistului, foşti colegi de breaslă, dar şi prieteni, care au depănat amintiri despre regretatul regizor. Printre ei a fost şi primul preşedinte al ţării, Mircea Snegur, care, în şcoală, a jucat chiar un rol într-o piesă montată de Andrei Băleanu în sat. Cei doi au fost buni prieteni în copilărie, iar ulterior, când în teatrul moldovenesc nu mai era loc pentru Andrei Băleanu, acesta a fost consilier pe probleme culturale al preşedintelui Snegur.

Memoria lui Andrei Băleanu a fost cinstită luni şi printr-un moment muzical inedit, oferit de violonistul Ionel Manciu, care a interpretat la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu, care era şi melodia preferată a lui Andrei Băleanu.

Marele regizor a murit la 24 iulie, 2000. Pe ultimul drum Andrei Băleanu a fost petrecut de la Palatul Republicii şi nu de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, unde a montat în chei estetice şi etice noi “O noapte furtunoasă” sau “Revizorul”, cele mai remarcabile spectacole din istoria postbelică a teatrului moldovenesc, prin care a creat o adevărată şcoală de teatru românesc la Chişinău.