Anatol Codru

Anatol Codru
1 mai 1936 - 17 august 2010

Anatol Codru s-a născut la data de 1 mai 1936, în satul Molovata Nouă din raionul Dubăsari. După absolvirea a șapte clase primare în satul natal, a urmat școala medie în orașul Dubăsari, apoi Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1958-1963). A urmat ulterior cursurile superioare de regie la Moscova (1969-1971).

Pe când era student, a debutat ca poet cu volumul de versuri Nopți albastre (1962). A urmat publicarea a încă șase volume de versuri: Îndărătnicia pietrei (1967), Feciori (1971), Portret în piatră (1978), Piatra de citire (1980), Mitul personal (1986) și Bolta cuvântului (1997).

S-a remarcat ca regizor de filme documentare. Primul său film a fost realizat în anul 1968 și s-a intitulat Trânta. Începând din anul 1971 a lucrat ca regizor la studioul cinematografic "Moldova-film". La Congresele VII, VIII și IX ale Uniunii Cineaștilor (din 1993, 1998 și 2003), Anatol Codru a fost ales și apoi reales ca președinte al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova.

A obținut mai multe premii pentru filmele documentare realizate și anume: Premiul I pentru regie la Festivalul de filme din orașul Minsk (1968) pentru filmul Trânta, Diploma Pentru cea mai bună regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția I-a, 1978) pentru filmul Balada prietenului meu, Diploma Pentru cea mai buna regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția II-a, 1981) pentru filmul Letopisețul destinului nostru, Diploma Pentru cel mai bun film de popularizare a științei și Premiul Cocostârcul de argint la Festivalul republican de filme (ediția IV-a, 1983) pentru filmul Pușkin în Moldova, Marele Premiu la Festivalul Internațional de filme din orașul Ostravo (Cehoslovacia, 1990) pentru filmul Sint acuzați martorii și Premiul Mihai Eminescu (Suceava, 1992) pentru filmul Mihai Eminescu.

Anatol Codru a fost ales ca membru de onoare al Academiei Internaționale de Film "Nika" din Rusia, membru de onoare al Academiei de Științe a Republicii Moldova, specialitatea Literatură, regie de film. De asemenea, i s-a conferit titlul de doctor honoris causa de către Academia Internațională de drept economic și arta filmului.

În anii de emancipare naționala, Anatol Codru s-a aflat în primele rânduri ale militanţilor pentru renaşterea conştiinţei civice şi naţionale, pentru promovarea şi afirmarea valorilor perene ale limbii, culturii şi istoriei românilor. Opera lui Anatol Codru va rămâne în patrimoniul culturii naţionale, iar amintirea omului, prietenului şi colegului va fi mereu neîntinată în inimile celor care l-au cunoscut şi apreciat.

Poet, patriot şi mare român

Atunci când cineva din Republica Moldova este întrebat: “Cine este cel mai mare poet contemporan al vostru?”, de regulă, urmează răspunsul: Grigore Vieru. Eu, însă, ezit cu răspunsul la această întrebare, căci îmi vine greu să aleg între doi mari poeţi: Grigore Vieru şi Anatol Codru.
Grigore Vieru stăpâneşte secretele uimitoarei frumuseţi a simplităţii folclorice. Anatol Codru este autorul unei poezii cu o nemaipomenită densitate de idei şi metafore. Anume despre el, despre poetul-academician Anatol Codru, aş vrea să vorbesc azi cititorului acestei publicaţii. Dar nu ca poet aş vrea să-l descriu. Şi nici ca regizor. Acest lucru îl pot face cărţile şi filmele lui. Aş vrea să-l prezint ca exponent al mult pătimitei Transnistrii.
S-a născut la 1 mai 1936, în Malovata - Dubăsari. Cu referire la originea sa, la una din întâlnirile cu cititorii, Anatol Codru povestea: “…Străbunicul meu a fost român. La 1876, după ce s-a terminat războiul ruso-turc, la care au participat şi au căzut mulţi români, a venit cu oştile căzăceşti până în Ekaterinoslav. Învăţase într-un an de zile limba rusă. Marele dor de ţară îl făcu să pornească pe jos către casă. În Transnistria o întâlni pe străbunica mea şi, găsind-o foarte frumoasă, i-a propus căsătorie. La care ea îi răspunse: . Toate acestea mi le-a povestit mama, ea, la rândul ei, aflându-le de la bunelul.”
Despre anul 1918, Anatol Codru deapănă alte amintiri, culese de asemenea de la cei vârstnici: “Este un an crucial pentru românii din Basarabia şi un an de mare jale şi de mare dor pentru românii din Transnistria. În satul meu, Malovata-Veche, satul părinţilor mei, a luat fiinţă cunoscutul cântec folcloric:

La Nistru, la mărgioară,
Se strâng frații grămăjoară,
Printre fraţi – o surioară
Şi plâng toţi de se omoară:
Nistrule, apă-vioară,
Facete-ai neagră cerneală,
Să scriu mamei o scrisoare,
Să spun mamei ce mă doare.

Era despărţirea, intrată în istorie. Aşa am ajuns să vorbim despre Ţara Mare şi Ţara Mică. Dar, cum spunea Nicolae Iorga, România este înconjurată de români.
Ce vom face noi acum cu românii din Transnistria? Şi ce am făcut noi şi până aici cu cele aproape o sută de sate româneşti care au răsărit, prin secole, până la Bug şi în care astăzi nu mai vezi români? Dacă noi nu vom urma sfatul contemporanului nostru, al marelui cetăţean şi român Nicolae Dabija, că trebuie să ne trezim, dacă nu ne vom trezi satele şi oraşele, atunci lumea românească din Basarabia va pieri. Nu vom mai şti de numele “român” pe aceste pământuri.
Să dea Dumnezeu să ne trezim. Să ne trezim, căci avem sprijinul tuturor românilor, din toată lumea. Şi nu numai a românilor, ci a oamenilor curaţi şi cinstiţi din lumea întreagă.
Îndemnul la deşteptare al lui Anatol Codru este susţinut adesea prin propriul exemplu. În vara anului 2004, bunăoară, când jurnaliştii protestatari de la Compania “Teleradio-Moldova” au declarat greva foamei, protestând împotriva cenzurii şi a încălcării elementarelor drepturi democratice, lor li s-a alăturat şi acest mare patriot, în pofida vârstei înaintate şi a sănătăţii precare. A fost un exemplu ieşit din comun, când un poet-academician face greva foamei, iar autorităţile nu-i acordă nicio atenţie, nici chiar în momentul când, agravându-i-se starea sănătăţii, este luat la spital.
Întâlnirile poetului Anatol Codru cu cititorii se transformă în adevărate sărbători. Cuvântul lui, purtător de mobilizatoare încărcătură patriotică, este aşteptat pretutindeni. Alături de el ne amintim de origini, de neam, de istorie:

Ce iarbă înaltă! Să n-o mai tăiați,
S-o trecem cu luntrea, c-ajungem la mare.
Ce iarbă înaltă! – Au fost îngropați
Străbunii noștri cu bărbile-afară…

Ce iarbă, ce holdă, ce rai necuprins,
Ce verde! … Ce coase se-aud mai aproape,
Ce rouă fierbinte: străbunii au plâns
La ceasul, când fost-au de vii să se-ngroape.

Pe culmi,
La cetate,
Ţepoase-n ambiția lor, suverane,

Ultima poezie ai lui Anatol Codru:

Rămurel, frunză de nuc,
Tot ca tine mă usuc
Şi ca tine-o să mă duc
Unde mi-a fost scris…
Şi-o să-ajung atunci departe,
O s-ajung în nicăieri,
Unde nu-i nici azi, nici ieri,
Unde nu-i nici început,
Nici sfârşit şi nici demult,
Unde totul e nimic
Şi e frig, e frig, e frig.
Şi eu, cel fără de sine,
N-o să mă mai văd cu mine.
Ţipă-n noapte o nălucă -
Luna, alungând o cioară.
Mă aşteaptă jos, la scară,
Omul negru să mă duc.
Deci, rămâi, lume, cu bine,
Sănătate de la mine,
Spor la toate, pe curând -
Unde nu ne vom vedea nicicând.
Parcă-aud şi azi la Putna toaca,
Mi-a sunat ceasul şi veacul,
Draga-mi face cu năframa:
Iată, am trecut şi vama.

Ion Gheorghita

Ion Gheorghița

03.04.1939 - 28.11.1991

Poetul s-a nascut pe 3 aprilie 1939 in satul Larga, judetul Cernauti. Dupa absolvirea Universitatii din Cernauti, a lucrat redactor la ziarul „Zorile Bucovinei”, redactor la revista „Moldova”, redactor-sef al Colegiului de traducere al USM. A semnat mai multe volume de versuri, majoritatea dintre care pentru copii, dar si dramaturgie, si publicistica.
Pe 3 aprilie 2009 poetul ar fi împlinit 70 de ani și cu aceasta ocazia în Sala cu Cămin a Uniunii Scriitorilor din Moldova a fost organizata o ceremonie de comemorare la care au luat cuvântul mai multi oameni de litere: acad. Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Dumitru Matcovschi, Elena Vatamanu-Curecheru, Haralambie Moraru, Vasile Tarateanu, Dumitru Apetri, Sergiu Nuca, Valeriu Nazar, Lucia Gheorghita, soția regretatului scriitor, s.a. S-a vorbit în contradictoriu, dar toti cei care au luat cuvântul au accentuat meritele lui Ion Gheorghiță în anii mișcării de eliberare si renaștere naționala.
Cu ocazia aniversarii, a fost editat volumul selectiv de versuri „Întemeierea frunzelor”, selecție și prefața de acad. Mihai Cimpoi. In prefața cărții, președintele Uniunii Scriitorilor menționează, intre altele, ca Ion Gheorghiță „a fost un spirit rector al reînnoirilor in perioada Renașterii basarabene, făcând sa fie promovat adevărul despre noi, cei de la „marginea câmpiei” romane”.
Poetul martir Ion Gheorghița a fost asasinat de persoane necunoscute la 28 noiembrie 1991.

Mihail Garaz

Mihail Garaz

13.10.1930 - 14.07.1990

S-a nascut in Susleni, Orhei, pe 13 septembrie 1930. Absolvent al Facultatii de Stiinte Naturale a Institutului Pedagocic din Tiraaspol, activeaza ca profesor de biologie si chimie. In 1967 devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Activeaza intre anii 1971-1975 in cadrul Academiei de stiinte.

S-a remarcat prin activitatea sa de ecolog, pedagog si publicist, militand pentru unitatea romanilor si trezirea sentimentului national, fapt care i-a adus moartea, fiind asasinat pe 14 iulie 1990.autorul crimei a ramas necunoscut pana astazi.

Opera:

Cantec de septembrie, poezii, 1967
Cir-Li-Lai, poezii pentru copiii, 1968
Ceasca de portelan, carte de povestiri, 1971
Salcie alba, poezii, 1972
Perseverenta, schite, 1975
Enigma, FP, povestiri, 1976
Adevarul si inima, versuri, 1977
Orasul de margean, versuri, 1977
Mester si zburator, versuri, 1981
Semnele sarpelui, povestire, 1982
Clasa noastra, poezii pentru scolari, 1985
Sarbatoarea memoriei, poezii, 1986
Comandantul, povestiri pentru clasele primare, 1987
Relatie diagonala, nuvele si povestiri, 1988

Placă comemorativă instalata in 2000 pe blocul unde a locuit scriitorul Mihail Garaz – str. Ion Creangă 82/2.

Simion Ghimpu

Simion Ghimpu
24 mai 1939 - 27 iulie 2010

Simion s-a nascut la 24 mai 1939 in Coloniţa, in familia Irinei si al lui Tudor Ghimpu. A copilărit tot aici, alături de încă 4 fraţi: Gheorge, Visarion, Valentina si Mihai.

In anul 1957 Simion Ghimpu absolveste scoala pedagogică din Călăraşi, dupa care timp de un an lucreaza ca invatator la scoala medie din Mereni. In 1958 merge la Universitate, la facultatea de muzica, dar in scurt timp îşi dă seama că nu e ceea ce îşi doreşte şi se transferă la Istorie şi Filologie. În acelaşi timp Simion Ghimpu mai face 3 luni la Universitatea din Moscova, faculatatea de Limbi Romanice.

După absolvirea facultăţii de Istorie şi Filologie din Chişinău este angajat la “Inturist” (instituţie de traduceri) din Chişinau ca ghid-interpret de limba romană şi spaniola. Pe cea din urmă învaţind-o independent, din manuale, dar gindul de a invăţa spaniola la o instituţie de învăţămint nu-l păraseşte. Intră la Universitatea Jdanov din Sankt Petersurg, după care este angajat în Moscova ca ghid-interpret de spaniolă.

În 1964 intră la doctorantură la Institutul de teatru din Moscova “GHITIS” pe care o termina cu succes în 1967. În paralel preda limba ”moldoveneasca” pentru un grup de studenţi din Moldova care venise să-şi facă studiile la actorie, de fapt, preda limba română cu caractere latine, pînă cînd nu i-au dat de urma securitatea de la Chişinău. Aceştia i-au pus o condiţie: „ori predare cu caractere chirilice ori adio GHITIS. Simion Ghimpu la recomandarea rectorului si a şefei de catedră a cedat, dar era prea târziu pentru că discipolii săi erau deja “molipsiţi” de limba română şi continuau să scrie cu grafie latină, să citească cu grafie latină.

În 1969 Simion Ghimpu îşi susţine teza de doctor în studiul artelor şi vine acasă. Lucrează în funcţie de lector superior la Institutul de arte “Gavriil Muzicescu”, unde lucreză pînă în 2000.

Ajuns la pensie, continuă să lucreze la Culegerile sale de versuri şi asupra unui roman Autobiografic “Viaţă pe muchie de cuţit” pe care îl va publica în curînd.

A publicat versurile sale în mai multe cărţi:

Mereu, editura Hyperion (1995), Reversul Sentimentelor, editura Ruxanda(2000), la editura Pontos: Dincolo, (2003), Ghici, ce-s,(2003), Descifrari (2004), Stare de spirit (2007), Ia să-mi spui tu, spui(2008) Jeep-ul şi Sănia de la Coloniţa,(2008), şi un dublu CD cu muzică.

Printre activitatea scriitorului Simion Ghimpu se mai numară si circa 100 de cîntece în colaborare cu compozitorii: E.Doga, Ion Aldea-Teodorovici, M.Dolgan, I.Enache, O.Milştein, Al.Sochireanschi, N.Carajia, A.Bivol, M.Oţel, C.Rusnac, A.Chiriac, E.Mamot, D.Radu, Al.Luxemburg, D.Mateevici, S.Lăsoi, O.Ababii şi alţii.

Piesele lui Simion Ghimpu sunt cântate de formaţiile Noroc şi Orizont, de interpreţii: Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Nadejda Cepraga, Anastasia Lazariuc, Nina Crulicovschi, Fratii Bivol, Olga Ciolacu, Alexandru Lozanciuc, Radu Dolgan, Ana Barbu, Aurel Margine şi interpreţi de muzica populară: Larisa Arsenie, Anatol Dincu, Nicolae Cibotaru.

Nicolae Dabija spunea: „Simion Ghimpu îşi stenografiază ritmurile inimii sale şi le aşterne pe hârtie, ele sânt mai degrabă nişte cardiograme aranjate pe un portativ muzical. Priviţi-le fiecare închipuie un cântec”

Ce folos
(dedicată mamei Irina)
Ce folos de viaţă c-o trăiesc,
Dacă, mamă, rar te întîlnesc,
Ce folos din cîntecu-mi de dor,
Dacă, mamă, nu ai ajutor?…

Ce folos că-n viaţă o duc bine,
Dacă, mamă, nu eşti lîngă mine,
Ce folos că-auzi cîntecul meu,
Dacă lîngă tine, mamă nu sînt eu?

Ginerele ţi-a plăcut, e-ales,
Dar nici el nu te vede mai des,
Ca folos că ai şi nepoţei,
Dacă rar de tot te văd şi ei?…

Ce folos că m-am născut cu glas,
Dacă, mamă, singură-ai rămas,
Şi la bătrineţea ta cea grea
Apă, mamă, n-are cine-ţi da?!

Pădurile de la Călaraşi şi zona Donduşeniului au fost foarte aproape de sufletul lui Simion Ghimpu, la Donduşeni i-au fost montate piesele ” Florile aşteptărilor” şi „Arvona Înapoi”, piesa în baza obiceiurilor de iarna ”Pluguşorul” a fost montată şi la televiziune, iar piesa „Dimitrie Cantemir” e în aşteptarea montării.

Mesajul său pentru Coloniţa rămâne a fi viu şi astăzi: ”Să păstreze limba română pentru că este pericolul să fie rusificată, să păstreze obiceiurile şi tradițiile romanești!”

Simion Ghimpu la Teatrul Verde. 1989

Celebru, dar nepublicat

Prima carte a lui Simion Ghimpu, intitulată „Mereu”, a stat în sertarele editurilor vreo douăzeci de ani. Acest volum de poezii a apărut abia în 1995, la „Hyperion”, criticul Ion Ciocanu menţionând cu prilejul lansării: „În ce constă fenomenul Simion Ghimpu? Fenomenul acesta constă în faptul că scriitorul, pe de o parte, era foarte bine cunoscut, aproape că nu erau emisiuni de muzică în care să nu fie incluse melodii pe versurile lui, întreaga parte de Moldovă de dincoace de Prut cânta “Iubiţi învăţători” şi “Inima mea e Moldova”, şi alte cântece pentru care trebuia să ai multă şi mare îndrăzneală să le scrii atunci, iar, pe de altă parte, nu era chip să dai în producţie un manuscris de al lui Simion Ghimpu, adică să-i faci o carte. Încă în 1980 el era poet, la întâlnirile cu cititorii ridica săli mai mari decât aceasta”.

Arestat pentru că nu a acceptat să fie numit „zadrîpannîi maldavan”

O fotografie reprezentându-l pe Simion Ghimpu în faţa unei mulţimi entuziasmate vedem pe coperta celui mai recent volum al scriitorului, romanul „Viaţă pe muchie de cuţit”, apărut la Editura „Pontos” în 2009. Scris în ritm alert, într-un limbaj viu, expresiv, concentrat, acest roman e unul autobiografic şi reflectă „căutările de sine”, chinuitoare, traumatizante, dar insistente ale protagonistului, Mircea Stejaru, un intelectual marcat de dramele epocii sovietice, traversate cu demnitate, până la sfârşitul anilor optzeci, când „deasupra Europei au început să bată vânturile libertăţii”.
Urmărim cu emoţie periplul unui absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, apoi doctorand la GHITIS (Institutul de Teatru „A. Lunacearski” din Moscova), fiul Irinei şi al lui Toader Ghimpu, născut pe 24 mai 1939 în comuna Coloniţa, judeţul Lăpuşna, frate cu legendarul deţinut politic Gheorge Ghimpu şi cu Mihai Ghimpu, cunoscut lider al PLM, interesantă fiind îmbinarea unor întâmplări de natură sentimentală cu evenimentele politice curente.
Captivează episodul confruntării cu miliţienii şi „drujinarii” din centrul Chişinăului care l-au băgat la închisoare doar pentru faptul că nu a acceptat să fie numit „zadrîpannîi moldavan” („moldovan nespălat”) de către două fetişcane rusoaice întâlnite pe stradă. În carte găsim şi evocări nostalgice ale satului de baştină, şi amintiri despre obiceiurile moldoveneşti, despre abilitatea de a-şi crea mici oaze ale libertăţii în sistemul autoritar ce părea de nezdruncinat, şi mărturii privind zilele petrecute prin biblioteci, unde şi-a scris teza de doctorat cu grafie latină, „în baza a douăsprezece spectacole ale teatrelor din Bucureşti”. Teza a fost respinsă de comisia de examinare moscovită, apoi rescrisă, fiindcă i se ceruse să se refere doar la teatrele din R. S. S. Moldovenească.
Citim în roman şi capitolul despre întâlnirea cu femeia visurilor sale, Veta Ghimpu Munteanu, care în acel moment avea douăzeci de ani şi era „cea mai subţirică, cea mai fină fată din lume”, aflăm şi multe detalii despre discuţiile şi frământările intelectualilor marginalizaţi de autorităţi, forţaţi să se supună regimului ori să îndure umilinţe şi lipsuri. Totuşi, protagonistul are norcoul să vadă cum „URSS îşi trăia ultimele clipe de viaţă” şi să-şi exprime nestingherit „dragostea faţă de limba română, faţă de pământul natal”.
Consacrat fiilor Tudor şi Lucian şi fiicei Anda-Cristina, romanul lui Simion Ghimpu conţine şi o dedicaţie tulburătoare soţiei, Veta Ghimpu Munteanu: „Mă închin şi sărut sufletul femeii vieţii mele, Veta, îi rămân veşnic îndatorat pentru credinţă, fidelitate, dragoste, înţelepciune, răbdare şi grijă”.

Simion Ghimpu între şlagăre şi elegii

Amintim cititorilor că autorul unor şlagăre precum „Numai tu”, „Ce rost are?”, „Amor, amor”, „Lacrimă”, „Casa noastră”, Simion Ghimpu, membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, a mai scos de curând două cărţi, „Jeep-ul şi Sănia de la Coloniţa (naraţiune umoristică în nuvele)” şi „Ia să-mi spui tu, spui”, o cărţulie pentru copii dedicată nepoţilor săi Ingrid Renate, Sven Cristian, Alexandru şi Ruxanda. Din volumul pentru copii reproducem, spre deliciul publicului, o poezie scrisă pentru „finul Dorinel” (actualul primar al Municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă): „Dorinel când vede-o floare,/ un copac scăldat în soare,/ O pădure, o grădină,/ Un tractor sau o maşină,/ Case-nalte, codri, vii,/ Spice multe aurii,/ Zbor uşor de ciocârlii,/ Meri şi vişini, stropi de rouă -/ El pe toate le numeşte/ Cu cuvântul drag Moldovă” („Cuvântul drag”).
Din bibliografia scriitorului mai fac parte cărţile: „Reversul sentimentelor”, „Dincolo”, „Ghici, ce-s?”, „Descifrări”, „Starea de spirit”. Orice iubitor de poezie va putea selecta mai multe creaţii memorabile ale lui Simion Ghimpu, inclusiv texte combative şi elegii, pentru o eventuală trecere în revistă a producţiei sale poetice, eu însă aleg pentru acest final de articol versurile: „Sunt orbit/ de o lumină cerească,/ unghia s-a oprit în gâtul zilei/ şi continuă să crească”.

Nicolae Ţurcanu

Ţurcanu Nicolae

21.01.1918 − 17.08.1985

Ţurcanu Nicolae (21.01.1918, Nezavertailovca − 17.08.1985). Poet, pedagog. Studiază la Institutul Pedagogic din Tiraspol. Debutează editorial cu volumul „Întîiul pahar” (1940). Anturajul proletcultist de la Tiraspol nu-1 împiedică să aspire la poezia şi cultura progresistă, încercînd să se smulgă din mediul totalitarist. Patriotismul său se manifestă pregnant în poezia „Salutarea noastră”, scrisă în 1942, unde se afla la tratament. Poezia a fost citită la un mare concert în sala Ministerului Public al României, mai apoi publicată în revistele „Moldovanul” şi „Basarabia”. Versurile acestei poezii l-au costat scump pe poetul din Nezavertailovca: la 27 iunie 1944 este arestat de KGB şi dus în Siberia, unde a îndurat ani lungi de suferinţă. Revenit în Moldova, tipăreşte la Chişinău cărţile de poezie: „Rod” (1963), „Vînjosul pămînt” (1968), „Poezii” (1983).

Opere:
„Întîiul pahar” − Tiraspol, 1940;
„Cîntări din tinereţe” − Chişinău, 1941;
„Rod” − Chişinău, 1963;
„Vînjosul pămînt” − Chişinău, 1968;
„Poezii” − Chişinău, 1983.

Salutarea mea

Bună ziua, deal şi vale,
Salut, netedă câmpie,
Bună ziua, fraţi şi neamuri,
Salut, dulce Românie…
Care-mbătrânind în urmă,
Înainte-ntinereşti,
Care slava ţi se-nalţă
Din morminte strămoşeşti.
Azi poetul mic îţi vede
Pre seninul cer al tău
Cum l-au luminat strămoşii,
Cum ţi-l are Dumnezeu.
Aici doine sunt cântate
De-o grădină de poeţi.
Aici păsările zboară,
Aici soare mult aveţi.
Eu de unde vin doar norii
Las-amurguri pe ruine.
După douăzeci de ierne
Azi doar primăvara vine.
Salut, Dulce Românie,
Frate, soră, mamă, tată,
Noi vă zicem: “Bună ziua,
Dar adio – niciodată”.

„După ce îmi voi da obştescul sfârşit, roagă poetul Nicolae Ţur¬canu, manuscrisele mele, materialele de arhivă şi altele care se referă la creaţia mea literară, trebuie să fie date pentru păstrare fiicei mele, ea, la rândul ei, să le dea feciorului, adică nepotului meu Nicolae, si aşa mai departe până atunci când pe acest pământ nu va fi arsă cu foc roşu toată murdăria birocratică şi în locul ei vor veni oamenii care îşi vor îndreptăţi calităţile umane." (fragment din testamentul scris la 7 aprilie 1984. Peste un an şi patru luni, la 19 august 1985, poetul s-a stins din viaţă).

Nicolae Ţurcanu s-a născut la 21 ianuarie 1918, în satul Nezavertailovсa, raionul Slo-bozia, în Transnistria, într-o familie de ţărani. La vârsta de cinci ani rămâne fără tată. Peste câţiva ani mama lui se recăsătoreşte, iar tatăl adoptiv îl urăşte pe băiat chiar din primele zile, ceea ce îl face pe micul Nicolae să doarmă adesea în grajdul cu cai. Peste câţiva ani mama şi tatăl adoptiv părăsesc baştina şi el rămâne la o mătuşă bolnavă, care aproape că nu era în stare să-l întreţină. „Când nu aveam ce mânca la mătuşa mea, veneam acasă ca să nu mă vadă nimeni cât de mult sufăr. Prin anii treizeci bântuia foamea şi când mă culcam în casă, îmi adunam pietre, beţe şi le puneam lângă mine ca să am cu ce arunca în şobolanii care apăreau noaptea si rodeau masa. Vara adesea dormeam afară, de frică să nu-mi roadă picioarele şobolanii flămânzi şi ei. Iarna, ca să nu mi se rupă prea de¬grabă bocancii, mă dădeam pe gheaţă cu picioarele goale", îşi amin¬tea adeseori poetul de copilăria sa, însă mizeria nu i-a putut spulbera dragostea faţă de carte. A învăţat singur să citească, şi citea tot ce-i nimerea în mână. Fiindcă înţelegea buchiile, a fost angajat ca poştaş. „Aici mai căpătam câte o bucăţică de pâine, o bomboană, un covrig".

Cum a nimerit Nicolae Ţurcanu la şcoală chiar el povestea uneori cu umor: „Îmi pare rău şi acum că într-o zi, când am adus o scrisoare la sovietul sătesc, m-a văzut un inspector, care m-a întrebat de ce nu sunt la lecţii. l-am spus că nu învăţ. L-a certat pe preşedinte şi i-a or¬donat ca în cel mai scurt timp să mă facă elev. Învăţătorii de la şcoală m-au examinat şi am fost primit direct în clasa a cincea. Dacă nu aş fi umblat la şcoală încă vreo doi-trei ani, probabil că m-aş fi dus direct la institut". Peste doi ani termină şcoala de şapte ani, apoi au urmat studiile la Şcoala Pedagogică din Balta. În timpul studiilor din Balta face primele încercări poetice. După câţiva ani devine unul din poeţii îndrăgiţi din Republica Autonomă Mol¬dovenească. lată ce îşi aminteşte Grigore Ciugut, un vechi şi devotat prieten al poetului, originar din satele de moldoveni de hăt de lângă Bug, din regiunea Elizavetgradului, pe care soarta l-a adus în Moldova: „În urma represaliilor din 1937−1938 fuseseră scoşi din programele didactice clasicii literaturii române, iar unii dintre scriitorii contemporani fuseseră exterminaţi. La şcoala medie din satul natal mi-a predat lite¬rele Simion al lui Ion Ţăranu. Manualele de literatură erau scoase din circuit. Ne aducea ziare şi reviste editate în Tiraspol în care găseam poezii şi proze scurte. Din câte ţin minte, pedagogul ne bucura mai ales cu versuri de Nicolae Ţurcanu, poet tânăr, dar viguros şi talentat." („Transnistria" 1991, nr. 33−34). Începutul războiului l-a făcut să se întoarcă la Nezavertailovca, fiind pe atunci grav bolnav.

În una din zilele toamnei lui 1941, au apărut doi reprezentanţi ai autorităţilor, care s-au interesat de sănătatea Iui. După o săptămână au venit cu un camion şi l-au transportat la Tiraspol, unde un respon¬sabil, dl Munteanu, l-a întrebat cu ce se ocupă şi unde poate găsi cărţile lui de poezie. Poetul i-a povestit despre mizeria vieţii, că scrie poezii când durerile îl mai slăbesc. Domnul Munteanu i-a recomandat să-şi caute o gazdă, ceea ce Ţurcanu a şi făcut. Apoi a fost internat în spitalul militar. Când aici au început să fie aduşi mai mulţi răniţi, a plecat. Tratamentul, deşi a fost de scurtă durată, l-a ajutat. L-a pus pe picioare. Văzându-I că se simte mai bine, dl Munteanu îl roagă să citească poeziile sale la o serată la care vor fi prezenţi reprezentanţii elitei din judeţul Tiraspol. Tânărul poet acceptă propunerea şi citeşte poeziile „În satul meu" şi „Pe malul Nistrului". În luna martie 1942 i se propune să plece la Bucureşti la tratament, împreună cu capela corală „Visul Bugului" pleacă în capitala României (aşa va mărturisi N. Ţurcanu la judecată). Domnul Munteanu îi zise să redacteze o poezie, pe care va citi-o apoi la concertul din sala Ministerului Învăţământului. Poezia se numeşte „Salutarea noastră" şi începe cu: „Bună ziua, deal şi vale,/ Salut netedă câmpie./ Bună ziua, fraţi şi neamuri,/ Salut, dulce Românie..."

La spital s-a aflat trei săptămâni. Un domn tânăr, care s-a reco¬mandat ca student bulgar, Brucev, i-a spus că e folosit de propagandă în scopuri politice şi a insistat să se întoarcă la Tiraspol, altfel va fi rău de el. A părăsit spitalul fără să se trateze până la capăt. În timpul acesta, fără consimţământul lui, i-a fost publicată în presă poezia „Salutarea noastră". În aprilie 1942, intră în serviciu ca secretar literar Ia biblioteca Institutului de Statistică din Tiraspol. În 1944, când regimui român se destrăma în Transnistria, i se pro¬pune să emigreze. Îl invită un medic francez, dar dânsul nu acceptă şi rămâne în satul natal. Aflând că la Soroca se stabileşte conducerea republicii, pleacă în¬colo. Este numit director al şcolii din satul natal, dar nu reuşeşte să lucreze cel puţin o zi, căci e arestat. lată unele extrase din mandatul de arest din 27 iulie 1944: „Luând cunoştinţă de materialele KGB-ului privind activitatea criminală desfăşu¬rată de Ţurcanu N. M., ajung la concluzia că tov. Ţurcanu N. M., aflat pe teritoriul ocupat temporar, a trecut de bună voie în serviciul român, a luat cuvântul la radio şi seratele festive, şi-a citit propriile poezii închinate conducerii române. În timpul cercetărilor şi-a recunoscut crima".

Nicolae Ţurcanu îşi amintea cu durere de vremurile când era su¬pus anchetărilor: „Am căutat să explic că cele două poezii pe care le-am spus la serata festivă din Tiraspol nu erau antisovietice, că la radio n-am luat cuvântul, n-am vorbit la manifestările festive. Am citit numai poezii, dar anchetatorul strigă supărat: „Mata cauţi să te îndrep¬tăţeşti".
- Nu caut să mă îndreptăţesc, caut să spun ceea ce a fost şi ceea ce am făcut.
- Recunoşti că eşti vinovat ca trădător de patrie?
- Dacă cele săvârşite de mine sunt calificate ca acte de trădare, ce-mi rămâne să fac, decât să recunosc?
- Recunoşti că ai săvârşit o crimă faţă de statul sovietic?
- Da, recunosc. În perioada ocupaţiei din cauza sănătăţii mele şu¬brede şi a stării materiale grele - am trecut de bună voie în serviciu, am lucrat la bibliotecă. În primul rând, am citit o singură dată la o sera¬tă festivă două poezii lirice „În satul meu natal" şi „Pe malul Nistrului", în al doilea rând, am redactat poezia „Salutarea noastră" pe care, pa¬re-mi-se, în martie 1942, am citit-o în sala Ministerului Învăţământului din Bucureşti, la o serbare. În al treilea rând, la serata organizată de Liga Culturală din Bucureşti am citit poezia „În satul meu". În al patru¬lea rând, poezia „Salutarea noastră" a fost publicată în presa vremii fără ştirea mea. La radio n-am citit-o. În luna septembrie 1944 anchetarea se încheie cu următoarea for¬mulare: a publicat şi a recitat poezii cu conţinut antisovietic. La 20 noiembrie a avut loc şedinţa judiciară a curţii marţiale. lată une¬le extrase din sentinţa din 28 noiembrie 1944: „Poezia „În satul meu", scrisă de Ţurcanu, nu conţine calomnii Ia adresa puterii sovietice. Poe¬zia „Pe malul Nistrului" nu este cunoscută curţii marţiale şi este imposi¬bil a trage anumite concluzii. Poezia „Salutarea noastră" conţine elogii la adresa românilor. Examinând materialele existente, curtea marţială conchide că acţiunile lui Ţurcanu nu conţin elemente constitutive ale delictului prevăzute de articolul respectiv al Codului penal al Ucrainei. În temeiul articolului 290−297 alineat I, el este achitat".

Zadarnică i-a fost bucuria şi speranţa că se va întoarce la baş¬tină. Forţele din umbră, invidioşii şi slugile regimului existent urmăreau pas cu pas procesul. Despre aceasta nu o singură dată i-a spus an¬chetatorul soţiei lui N. Ţurcanu, că există persoane interesate în a-l băga la puşcărie. Poetul nu o singură dată i-a numit pe făptaşii care i-au distrus soarta. Mai cu seamă - o persoană care toată viaţa s-a aflat în posturi mari şi s-a bucurat de premii literare. Documentar însă lucrul acesta deocamdată nu este demonstrat. Astfel apare un protest din partea procurorului militar, motivându-se că nu s-au prezentat toţi martorii la judecată. Urmează o nouă şedinţă a curţii marţiale. Proce-sul durează două ore. Sentinţa era următoarea: zece ani de colonie de corecţie prin muncă şi cinci ani de privare de drepturi civile. Degeaba îi implora poetul pe reprezentanţii tribunalului, aceştia serveau regimul pe care îl reprezentau. Poetul nu avea cui să-şi verse durerea când s-a văzut dus sub escortă. Prieten devotat îi rămăsese doar inspiraţia: „Plecat cu crucea-n spate/ Înspre Golgota cea/ Sătulă de păcate/ Isus încet mergea./ Cu-aceeaşi strajă oarbă,/ Desculţ şi mititel,/ Tot clătinând din barbă./ Urmam şi eu ca El..." Poetul îşi aminteşte astfel de aceasta perioadă: „Greu, foarte greu mi-a fost la închisoare, însă am supravieţuit şi ca prin minune mai am zile. Am rezistat pentru că am avut răbdare de elefant şi inimă de taur. În cartea „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" scriitorul rus A. Soljeniţân povesteşte despre chinurile unui moldovean năpăstuit în infernul GU¬LAGului. În acel personaj anonim sunt întruchipat eu. La Norilsk şi-n alte părţi, unde mi-am ispăşit pedeapsa, m-a însoţit muza. Ziua sub escortă ne duceau la lucru. Acolo îmi înfiripam versurile în memorie, iar seara prietenii fideli îmi aduceau «caietul verde», mă îndoseau în¬tr-o baracă de nădejde, le notam în pripă şi mi-l ascundeau din nou în¬cât nici un copoi n-a dat de urma lui. Astfel, cu timpul, mi-am acumulat zeci de poezii scrise mârunt-mărunt, nu cu buchii chirilice, ci latine". „Caietul verde" cuprinde 269 de poezii. Poetul iese din închisoare în anul 1952, cu doi ani mai devreme. „Să ştii, frate, că la dubă am robit ca un cal de dârvală. Din acest motiv celor mai mari de acolo, chipurile, li s-a făcut milă de mine şi m-au eliberat de la caznă cu doi ani mai devreme. Dar sâ vedeţi „bunătate"! Mi-au prescris să mă întorc nu la baştina mea - satul Nezavertailovca, - ci în raionul Camenca, mai departe de oraş. Cine era să mă oploşească acolo pe mine, om străin, fără paşaport? Oare o astfel de slobozenie nu aducea a batjocură? În plus, fusesem lipsit şi pe cinci ani de drepturi cetăţeneşti. A naibii situaţie." Neavând buletin de identitate, devenii şomer. Ba mai mult, vagabond". Primul loc de lucru I-a obţinut din partea statului pe 16 iunie 1954 - ca vânzător de îngheţată. Dar această ocupaţie nu-i aduce plăcere, nici venit, deoarece îngheţata se topea înainte de a fi cumpărată şi adesea costul era restituit din buzunar. Deşi avea trei ani de institut, iar în 1953 terminase şi cursurile de predare a limbii materne în clasele 5−7, nici un şef al Direcţiei de învăţământ nu dorea să-l angajeze. Cu mult mai târziu i s-a permis să predea câteva ore de limbă moldove¬nească în şcoala serală.

Trăia greu. La 22 ianuarie 1955 trimite o scrisoare lui Petrea Cru¬ceniuc: „Bade Petrea. Vă scrie şi Vă salută turcul, negrul şi breazul Nicolae. lertaţi-mă dacă amintirea despre mine o să Vă nască niscaiva fiori de neplăcere. Atâta om mai am şi eu pe planeta asta, către care mă pot adresa cu inima deschisă, sinceră - către Dumneata. Anul trecut, adică prin decembrie, în zilele când Dumneavoastrâ eraţi bolnav la pat i-am trimis lui tov. Rusu nişte poezii, ca prin mijlocirea Dumnului să ajungă la Dumneata. Până astăzi nu ştiu dacă au ajuns. Pe timpul tinereţilor lui T. Arghezi poeţii ocupau locul dintre uşă şi scuipătoare, eu nici acest loc de „onoare" nu-l merit. ...Când stau aşa zile şi nopţi de-a rândul, mă gândesc la intelectu¬alii din Apus, care ajungând la fundul disperării mele pur şi simplu se sinucid. Măcar că puterile nevăzute ale soartei mele tot mai intens şi mai forţat mă îmbrâncesc să-mi arunc ştreangul în gât, pasul acesta n-am să-l fac. Sovietul Suprem, prin ucazul de la 17.IX.55, punctul 6, a luat pedeapsa şi pata de pe umerii mei. Dar iată că nu-i aşa: pedeapsa mea se prelungeşte pe măsura prelungirii vieţii mele. lată de ce eu apar azi ca un om de prisos. De ce Vă scriu toate acestea? Nu ştiu. Poate că aşa, ca să-mi lărgesc laţul care mă gâtuie. Cu stimă profundă, N. Ţurcanu". Aceasta e una din multele scrisori pe care poetul le tot adresa unor prieteni, dar şi celor din fruntea conducerii republicii. Cu trecerea anilor a fost observat şi de scriitorii din Chişinău, dar nu ca să-l susţină. Majoritatea dintre ei îl ştiau doar când veneau la el în ospeţie. Avea un vin bun şi era deprins să pună la masă bucate gus¬toase. „Nu-mi pare rău că vin la mine. Chiar mă bucur din tot sufletul, şi nu cu scopul de a avea ceva profit din vizitele lor. Mă întristează că vin şi se duc, iar când mă întâlnesc în Chişinău, nu mă recunosc...". Şi totuşi am greşi mult în faţa adevărului, dacă n-am spune că s-au găsit poeţi care l-au înţeles şi chiar l-au ajutat mult. El aduce adesea vorba despre trei bărbaţi. „Dacă nu ar fi fost Nicolae Costenco, Petrea Cruceniuc şi Anatol Codru, nu mai vedea lumina tiparului nici o carte de a mea de după război".

Strădaniile lui Petrea Cruceniuc, Anatol Codru şi ale lui Nicolae Costenco s-au încununat de succes. Îi apare culegerea de versuri „Rod" (1963). Ulterior au văzut lumina tiparului plachetele „Vânjosul pământ" (1968), „Poezii" (1983). Cărţile n-au zăbovit mult pe rafturile librăriilor, precum se mai întâmpla cu opera unor proaspeţi laureaţi. În procesul de pregătire a culegerii „Rod", cum erau cerinţele pe atunci, manuscrisul a fost discutat, mai bine zis - „distrus" la editură. După discuţie, Nicolae Ţurcanu zice:
- Îmi vine să mă întorc acasă, să ard toate poeziile. Ce-mi rămâne să fac dacă criticii literari, ca şi mulţi poeţi, dansează după cum le cântă puterea de sus.
- Nu face prostia asta! Doreşti ca duşmanii să jubileze de bucu¬rie? Din contra, fii bărbat. Scrie aşa încât să crape de ciudă, îi spune Costenco. În ziua aceea ne-am dus împreună la baştină. Pe drum am vorbit mult despre creaţie, despre durerea care îl doboară când simte atitu¬dinea colegilor. Ajunşi în sat, la despărţire a zis cu tristeţe: „De mi-ar da Dumnezeu putere să mă ţin de sfatul lui Costenco. De fiecare dată când mă întorc distrus de la Chişinău, jur să nu mai pun mâna pe condei. Poezia îmi aduce numai amar şi chin. Dar trece un timp oarecare şi, fără să vreau, iar îmi roiesc gândurile în cap, care se cer îmbrăcate în haină poetică. Cu poezia terminată, simt câ mă calmez, vorbindu-mi mie însumi: duşmanii mei iar vor zice câ poezia mea nu e artă. Dacă mă voi lăsa de scris, vor avea dreptate ei, că sunt slab de fire. Aceasta nu mi-o pot permite".
După o discuţie, Zadnipru i-a spus:
- Tragedia matale, bade Nicolae, e că nu poţi cânta falsitatea.
Ţurcanu i-a răspuns, privindu-l în ochi;
- Da parcă mata nu ai aceeaşi tragedie? E tragedia tuturor, acelora care vor să facă artă adevărată, dar nu dictată de sus. Poezia mea e de toată ziua, nu numai de sărbători, zise trist Ţurcanu. Apoi publicaţiile nu-i dădeau iarăşi nicio atenţie. Aceeaşi tăcere la scrisorile pe care le trimitea la ziare şi reviste. Şi mult s-a bucurat atunci când revista „Nistru" îi găzduise câteva poezii. Auzise cum a fost susţinut de Nicolae Dabija. Dumnealui a îndrăznit să-i replice lui Bucov, care era contra publicării versurilor unui „duşman al poporului", trădător de patrie, cum îl numea el.
- Nu ştiu cât de trădător de patrie a fost Ţurcanu, zice Dabija, iar dacă are adevărate poezii, de ce să nu luăm pildă de la cei din Ţările Baltice? Acolo se publică operele de valoare şi ale scriitorilor din emigraţie. Când l-am întâlnit, mi-a spus optimist: „Se ridică o nouă generaţie de oameni de creaţie, poeţi nu numai talentaţi, dar şi îndrăzneţi". Era în iarna anului '84. Vin la dumnealui pe ospeţe. Lângă plită e o grămadă de hârtii. El lua câte o foaie şi o arunca în gura plitei şi-şi încălzea mâinile. L-am salutat. A răspuns la bineţe. Mă uit la grămada de hârtii. Erau poezii.
- De ce le ardeţi? l-am întrebat.
- Măcar atât folos din creaţia mea - să-mi încălzesc mâinile. Poezia mi-a adus numai chin. Multor scriitori li se introduc în planurile editoriale denumirea viitoarelor cărţi, pe care abia le poartă în gând. Eu pun manuscrisele pe masă şi nimeni nu le acordă nicio atenţie. Toţi mă au de trădător. Mă întreb adesea: în ce constă trădarea mea? A neamului? A patriei? Mai degrabă ei, cei care mâ învinuiesc, sunt nişte trădători, căci nu vorbesc de durerea omului simplu. Ei şi azi sunt trădători, trădători ai adevărului. S-au dedat minciunii pe care Ie-o dictează cei de sus, de la putere. Viitorul îşi va spune cuvântul, îmi pare rău că n-o să fiu ca să-l aud.

La 19 august 1985, poetul s-a stins din viaţă. După o zi de vară, fără apă, fără atenţie, cât a stat în coridorul spitalului raional, le-a spus medicilor: „Nici Domnul Dumnezeu nu mă va salva. Sunt distrus com¬plet de linguşitorii care s-au oploşit pe lângă puterea ce le cântă şi ei dansează fericiţi pe spinarea oamenilor truditori." La înmormântare s-a adunat tot satul. N-a fost nimeni din partea Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. Fiind încă în viaţă, a rugat ca pe piatra funerară să fie scris catrenul: „Degeaba-n viaţă-am căutat/ Frăţie şi dreptate/ Numai sub lutul ridicat/Omul cu om e frate."

Poetul N. Ţurcanu a fost restabilit în U.S.R.M. abia în 1985, el însă moare după nouă zile. În anul 1992 Uniunea Scriitorilor i-a acordat un premiu special (post-mortem) pentru Opera Omnia. Despre Nicolae Ţurcanu aproape că nu s-a scris nimic, atât timp cât scriitorul a fost în viaţă. Dar şi acele cuvinte calde, pe care i Ie scriau poeţii ca autografe pe cărţi, pe care i le înmânau, când aveau prilejul să-l bucure, precum şi telegramele cu ocazia unor sărbători din viaţa lui, ne spun că erau oameni care-l iubeau şi îi înţelegeau opera. Era simpatizat de toţi colegii de serviciu, printre care se aflau şi români de peste Bug. „Soarta însă a fost crudă pentru toţi românii ajunşi din nou sub ocupaţia rusească. Revenind în aceste teritorii, bolşevicii au urmărit şi i-au exterminat pe toţi acei care au gândit româneşte. A căzut şi poetul Nicolae Ţurcanu, dar poezia lui va rămâne ca o făclie a români¬lor transnistreni". (Dintr-o scrisoare a lui Alexandru N. Smochină, fost subprefect al judeţului Tiraspol). Viaţa şi opera lui Nicolae Ţurcanu va deveni cu timpul un obiect de studiu mai amănunţit, deoarece e o operă adevărată care abordează problemele general-umane, şi nu dictate de condiţiile existente. În lucra¬rea sa „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia" Mihai Cimpoi menţionează cu privire la opera lui Nicolae Ţurcanu: „A publicat versuri care dovedesc un simţ nealterat al limbii, un lirism autentic, un dor de a surprinde culoarea locului". Suntem în speranţa că acei care l-au cunoscut pe poet vor scrie despre el aşa cum l-au văzut, cum l-au simţit în viaţa lui zbuciumată. Suntem datori să-i cunoaştem biografia, ca viitoarele generaţii să-şi dea seama mai bine cum a fost regimul totalitar, cum l-au servit acei care se hrăneau din linguşire pe lângă putere, călcând pe sufletele oamenilor talentaţi.

Nicolae Costenco

Nicolae Costenco

1913 - 1993

Nicolae Costenco s-a născut în anul 1913 la Chişinău, a studiat la liceul B.P. Haşdeu, a absolvit Universitatea de la Iaşi. A început să se publice în 1934, iar prima lui carte – culegerea de poezii „Poezii” – a văzut lumina în anul 1937. Apoi au apărut culegerile „Ceasul” (1939), „Elegii păgâne” (1940), „Cleopatra” (1940). Chiar dacă era tînăr, către 1940 Nicolae Costenco era unul dintre cei mai influenţi literaţi din Basarabia, devenind la acel timp redactor al revistei de literatură „Viaţa Basarabiei”. Iar apoi au urmat anii exilului în Siberia. Impus cu forţa să părăsească plaiul natal însorit, mediul literar inteligent, s-a pomenit în Taimîr, în localitatea Dudinca, situată după Cercul Polar de Nord.

Bustul lui Nicolae Costenco din Chișinău.

Cine n-ar fi distrus de asemenea schimbări în viaţă? Iar Costenco nu a pierdut nici darul de a vedea lumea prin prisma poetică, nici capacitatea de a trăi calde simţuri omeneşti, nici dorinţa de a trăi. Acolo, în întinderile aspre de la Krasnoiarsc, el a întîlnit dragostea vieţii lui. Acolo s-a născut primul lui copil. În ciuda tuturor greutăţilor, a bolilor căpătate în exil, el cînta în poeziile sale frumuseţea naturii şi a găsit în sine curaj să admirre hărnicia oamenilor ce locuiau pe malul rîului Enisei. Întoarcerea pe pămînturile natale i-a dat noi puteri, şi anii şaizeci, cunoscuţi ca ani ai dezgheţului post-stalinist, au devenit pentru Contenco foarte fructuoşi din punct de vedere creativ. N. Costenco colabora cu revista literară “Nistru”. A editat cîteva culegeri de poezii „Poezii noi” (1960), „Poezii” (1961), inclusiv şi cele scrise în limba rusă – «Постоянство» (1959), «Молдавские напевы» (1961). Scria povestiri şi eseuri despre viaţa satului moldovenesc. În 1962 a ieşit primul volum al romanului „Severograd”. L-a tradus pe Puşkin , Lermontov, Şevcenco, Esenin, Bloc. În 1970 a fost publicat cel de-al doilea volum al romanului „Severograd”, în 1976 – sunt editate poezii şi poeme, în 1979 – scrisori în două volume.