sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Aureliu Busuioc

26 octombrie 1928 - 8 octombrie 2012


Aureliu Busuioc a fost un scriitor, dramaturg și ziarist din Republica Moldova.
Tatăl lui Aureliu Busuioc a fost director de școală. În Chișinău. Copilăria și-a petrecut-o în conac boieresc.
Părinții s-au refugiat în România după venirea Armatei Roșii. Și-a luat bacul la Colegiul Național „Constantin Diaconovici Loga” din Timișoara.
A fost coleg cu generalul Stănculescu, „generalul cu piciorul în ghips al revoluției române”, la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu, pe care o părăsește în timpul examenelor de absolvire. Pentru a se alătura familiei, obligată de autoritățile sovietice să se „repatrieze”.
În iarna lui 1949-50 se află în lagărul de filtrare de la Sighet. Printr-un noroc, unul dintre cele trei vagoane, care trebuia să ia calea Siberiei de la Cernăuți, se îndreaptă spre Chișinău. În acel marfar era familia Busuioc.
A fost depanator-radio la un atelier din Chișinău. Apoi student la Institutul Pedagogic. A fost redactor-șef adjunct la revista Chipăruș. În 1959 Vladimir Beșleagă publică textul „De ce suntem mărginiți (limitați)?” Ceva asemănător cu textul lui Constantin Tănase: „M-am răzgândit: științific vorbind, sunt un bou”. Toată redacția revistei a fost împrăștiată.
În 1966 publică romanul Singur în fața dragostei. În următorul an scrie un nou roman. Care a fost pierdut prin crâșmele Chișinăului. Ar putea în curând să apară cu numele unui alt scriitor. Ca roman de sertar.
În 1969 la Teatrul Luceafărul este montată piesa Radu Ștefan întâiul și ultimul. Este interzisă de autoritățile comuniste.
În 1973 apare romanul Unchiul din Paris. După care Aureliu Busuioc preferă să fie un hedonist al Chișinăului decât să facă realism socialist.
În anii 90, când, de obicei, scriitorii trecuți de 60 de ani își încheie activitatea, Aureliu Busuioc publică cu o periodicitate de invidiat câte un roman la 2-3 ani.
După moartea soției Aureliu Busuioc publică romanul Și a fost noapte… E o poveste aproape autobiografică.
A reușit să facă ordine în două din cele patru rafturi de cărți din debaraua unde era masa de scris. Și era aproape mândru.
Fuma „Temp”. Și lucra la ultima carte. „Niște memorii, dar altfel decât au fost scrise până acum.” Căuta literele de pe claviatură cu o lupă. Nu mi-a spus niciodată până unde a ajuns.
Era necăjit de pensia mică. De cheltuielile mari. Și întreba retoric „de ce nu ne-am făcut depanatori? Ăștia o duc mult mai bine.”
Vineri, 5 octombrie, la Congresul Uniunii Scriitorilor a făcut complimente doamnelor și ironii domnilor. Era un bărbat fericit. Care-și ascundea sensibilitatea, așa cum a făcut-o tot timpul, după masca ironiilor.
 A fost de asemenea autor al mai multor scenarii de film. S-a stins din viață pe 8 octombrie 2012, în locuința sa.
Publicat de la Un comentariu:

Glebus Sainciuc

19 iulie 1919 - 16 octombrie 2012

Glebus Sainciuc s-a născut la 19 iulie 1919 in Chisinau. Își face studiile la liceul „B. P. Hasdeu”,din capitala avîndu-l ca profesor de desen A. Niculescu, care l-a susținut si i-a îndreptat pașii pe făgașul artelor frumoase. In anul 1942 susține bacalaureatul, dupa care studiază, pînă în 1944, la Facultatea de Arhitectura a Politehnicii din București. După război in anul 1947, absolvește Școala de Arte Plastice „Ilia Repin” de la Chișinău, în același an fiind primit în Uniunea Artiștilor Plastici din Moldova.
Ca plastician practica mai multe genuri: grafica, pictura, șarje, măști. Uneori apelînd la teatrul unui singur actor demonstrează măștile oamenilor iluștri, dar si ale contemporanilor, mai cu seama a oamenilor de arta, litere, savanți. Deosebit de reușite sînt portretele Mariei Biesu, colegului plastician Igor Vieru, scriitorului Ion Creanga.
Participa cu masti la emisiunea umoristica „Vokrug smeha” de la Televiziunii din Moscova, este protagonistul unui film documentar-artistic realizat de un grup de creație din Finlanda, Norvegia și Suedia (anii ’70-’80 ai sec. al XX-lea).
In anul 1983 a fost lansat filmul documentar intitulat „Glebus”, o creatie a regizorului Valeriu Jereghi. Participa, la Festivalul Mondial de Teatru de la Avignon, Franta in anul 1994, bucurindu-se de un succes nemaipomenit.
S-a produs in calitate de actor in citeva filme moldovenesti: „Aceasta clipa”, 1963 ? combatant, „Se cauta un paznic”, 1976 - apostol, „Nunta la palat”, 1969 - folcloristul-consultant Tanase Teleleu, „Vreau sa cint”, 1979 - rol episodic.

Studii, educație

  • 1931-1940 școală generală, Chișinău
  • 1944-1947 Școala Republicană de Arte plastice
  • 1942-1944 Facultatea de arhitectură a Politehnicii din București

Expoziții solo

 

Expoziții grup

  • 1957 Expoziția Unională de arte plastice de la Moscova
  • 1961 Prima participare la o expoziție de peste hotare (Sofia)
  • 1960-2000 Expoziții "Saloanele Moldovei", expoziții de toamnă și de primăvară, Chișinău
  • 1964 Laureat al concursului republican de portrete
  • 1968 Participă la Expoziția Mondială de la Montreal
  • 1980 Paris
  • 1982 Moscova
  • 1983 Moscova
  • 1999 Festivalul internațional "teatrul unui actor"
  • 2002 Limba noastră cea română, Centrul Expozițional „C. Brâncuși", Chișinău
 

Premii, titluri, alte distincții

1967 Diploma de Onoare a Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM
1971 Medalia de argint a EREN, pentru o serie de portrete și grafică
1973 Laureat al consiliului republican de portrete
1975 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova
1991 Titlul de artist plastic al poporului
1998 Ordinul Republicii Moldova
1999 Premiul pentru întreaga activitate și prosperarea artelor plastice.
2009 Doctor Honoris Causa (Academia de Științe a Moldovei).

Albume

  • Sainciuc G., Măști, șarje: album, Chișinău,Editura Literatura Artistică, 1983
  • Sainciuc G., Literatura și arta Moldovei: enciclopedie. In două volume, Chișinău, 1986
  • Cuciuc S., Livsit M., Gleb Sainciuc: monografie, Chișinău, Editura Lumina, 1975
  • Gleb Sainciuc, Toma L. Portret v moldavskoi jivopisi, Chișinău, 1983,
  • Rusu-Ciobanu V., Portretul plasticianului Glebus S., Chișinău, 1979
Publicat de la 2 comentarii:

Maria Bieşu

3 august 1935 – 16 mai 2012

Maria Bieșu s-a născut la 3 august 1935 în comuna Volintiri, Raionul Ștefan Vodă, Moldova, într-o familie de oameni simpli, privați de pretenții în ale artei muzicale.Părinții ei au fost Luca și Tatiana Bieșu. Maria Bieșu debutează ca solistă în cadrul formației de muzică populară „Fluieraș cu piesa Struguraș de pe colină la un concurs raional,[1] alături de celebrii Tamara Ciobanu și Serghei Lunchevici.[2][3] A fost nevoită să treacă prin emoțiile provocate de nedumeririle părinților („artistă... ce fel de specialitate este asta?”).[2] Apoi, la festivalul republican, ministrul culturii a urcat special pe scenă pentru a o îndemna să vină la conservator. În 1955, în fața comisiei de examinare a Conservatorului din Chișinău, Maria Bieșu a interpretat o romanță de Liszt și aria din Dama de Pică cu atâta simțire, încât în final s-a lăsat o tăcere suspectă, după care examinatorii au exclamat în cor: „Bravo, Marie!”, priminind nota cea mai înaltă. [4] A dus o viață grea, având și probleme de sănătate, deoarece unica sursă de existență era o bursă modestă. A avut dificultăți în timpul studiilor, deoarece a fost admisă la Conservator fără a avea o pregătire specială prealabilă. La acel început promițător, Maria Bieșu a fost călăuzită de profesoarele de canto: Paulina Botezat și talentata cântăreață Suzana Zarifian.
Maria avea însă de atunci convingerea fermă că locul ei este pe scena Operei, astfel a trecut de la muzica folclorică la operă, angajându-se în 1962 în urma unui concurs la Opera din Chișinău. O împrejurare accidentală îi oferă șansa unei lansări fulminante. În ajunul lansării spectacolului Tosca de compozitorul Puccini, protagonista rolului Floriei Tosca se îmbolnăvește, iar Maria Bieșu este propusă ca suplinitor. Debutul solistei pe scena Teatrului de Operă are loc pe 28 aprilie 1962. Succesul a fost recunoscut atât de specialiști, spectatori, cât și de teatrul care a început să proiecteze un repertoriu special pentru ea.[2] „Maria Bieșu a demonstrat capacități de artistă prin ținuta scenică firească, iar prin voce - har ales” (după presă, 1962). "Cultura Moldovei (13 mai 1962) scria: "Rolul central al operei - Floria Tosca - și-a găsit o reușită interpretă în persoana absolventei Conservatolui din Chișinău, Maria Bieșu. (...) De câțiva ani o cunoaștem ca o talentată interpretă de cântece populare (cu orchestra Fluieraș. - A. D.)".[5] Atunci a fost pentru dânsa prima întâlnire cu scena teatrului de operă, atunci începea o nouă eră în arta vocală interpretativă moldovenească. Maria Bieșu făcuse atunci cunoștință cu tânărul regizor Eugen Platon (deși spectacolul a fost montat de G. Ghelovani). Acesta a fost unul dintre primii care intuiseră o carieră artistică neobișnuită a "sopranei de categoria a doua". Tânărul director de scenă a lucrat cu viitoarea primadonă în spectacolul Evgheni Oneghin de Ceaikovski, care a confirmat talentul sopranei.
În 1965, tânăra solistă, împreună cu un grup de soliști de operă, face un stagiu la teatrul La Scala din Milano, Italia. Aici, sub îndrumarea maestrului Enrico Piazza, asistentul de altădată a marelui Toscanini, pregătește rolurile principale de soprană în limba italiană din operele Tosca, Madame Butterfly, Aida și Trubadurul. Însuși Antonio Guiringuelli, directorul general al teatrului La Scala, a declarat că această tânără n-are nevoie de nici un fel de lecții – ea are un dar înnăscut.[6]

 

Ascensiunea (1967 - 1990)

În 1967 obține titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san” la Concursul Internațional Miura Tomaki (Ediția I Tokio, Japonia).[6] Din acest moment, Maria Bieșu a început să fie invitată în juriu, în concerte sau să țină prelegeri la diverse instituții muzicale din Europa, America și Asia. La Tokio, în cadrul concursului din 1973, fiind de acum membră a juriului, Maria Bieșu face cunoștință cu idolul său - Maria Callas.„O voce cu timbrul cel mai frumos din toate vocile care au participat la concurs!” - acesta a fost calificativul formulat de juriul prestigiosului Concurs Internațional P. I. Ceaicovski din Moscova, ediția a III-a. Au fost discuții contradictorii, în urma cărora Mariei Bieșu i s-a conferit doar medalia de bronz. În cadrul acestui concurs a făcut cunoștință cu Irina Arhipova, cea care s-a angajat cu dezinvoltură să-i ajute talentatei moldovence în urcușul pe marile scene ale lumii.[7] În 1964 interprinde un faimos turneu prin mai multe orașe ale Uniunii Sovietice, după ce în 1963 își prezentase cu brio rolul din Madame Butterfly în orașul bulgar Ruse. Într-un șir de spectacole, partener în spectacolul Tosca i-a fost reputatul Muslim Magomaev, care evolua în rolul lui Scapia. Magomaev declară că nu mai cunoscuse o mai bună interpretă a rolului titularar. Când era invitat să evolueze în rolul Scarpia, marele bariton întotdeauna punea condiția ca în rolul Toscăi să fie invitată Maria Bieșu. Vorbind despre soprana moldoveancă, Muslim face trimiteri la vocile Mariei Callas și Renata Tebaldi, afirmând că glasul Mariei este cu adevărat italian.[8][9]
În 1965 Maria Bieșu este invitată de Teatrul Mare din Moscova să interpreteze rolul Tatianei din opera Evgheni Oneghin de P. Ceaikovski. Soprana a impresionat cu calitățile sale vocale lumea muzicală moscovită, iar dirijorul B. Haikin, pe lângă felicitările călduroase în urma acelui spectacol, îi propuse o permanentă colaborare. Împreună cu Haikin, Maria Bieșu s-a produs în numeroase reprezentații ale primului teatru din fosta U.R.S.S., a imprimat un șir de creații la radio și pe discuri.[9]

  
 Alături de regizorul Emil Loteanu și compozitorul Eugen Doga.

După ce Maria Bieșu a evoluat pe scena teatrului Metropolitan Opera din New York.[6] cu partiția Neddei în opera Paiațe de Leoncavallo, conducerea acestui teatru a expediat Ministerului de Cultură al U.R.S.S. o ofertă oficială solicitând încheierea unui contract pentru o întreagă stagiune teatrală. Urma să interpreteze zece din cele mai frumoase roluri pe scena Metropolitanului. Diriguitorii și potentații timpului i-au amintit: „Nu uita că ești deputat, că ai obligațiuni morale față de alegători”. Cu gândul la mama și surorile sale, Maria Bieșu n-a mai plecat la Metropolitat Opera, ci a rămas acasă.[10] Timp de câțiva ani primadona și-a transferat salariul în Fondul Păcii. Maria Bieșu este membru PCUS din anul 1979.
După marele succes de la Tokio, urmează o fructuoasă activitate concertistică. Maria Bieșu evoluează pe scena Teatrului Bolșoi din Moscova și pe scenele teatrelor de operă din Paris, Sydney, Tokio, Varșovia, Helsinki, Tbilisi, Leningrad etc. Susține turnee solistice în orașe din Japonia, Australia, Cuba, Israel.
Piscurile creației sale licrice le-a cucerit alături de regizorii E. Platon și E. Constantinov, dirijorii L. Hudolei, I. Alterman, L. Gavrilov, A. Mocialov și Alexandru Samoilă.
Maria Bieșu a decedat pe data de 16 mai 2012, pe patul spitalului Cancelariei de Stat, răpusă de leucemie.

Invită Maria Bieșu (1990 - prezent)

Viața Mariei Bieșu a cunoscut o perioadă complicată la începutul anilor '90 ai secolului trecut. Primadona n-a putut să-și păstreze intact repertoriul, a pierdut publicul spectator numeros, pe unii din prietenii și colegii de teatru, despărțiți de noile hotare și orânduieli. Maria Bieșu a fost constrânsă de circumstanțe să se reorienteze. Astfel a pornit să propage ideea unui Festival al muzicii de operă. Visa ca Chișinăul să devină un centru al muzicii de operă, să se adune în capitala Moldovei cântăreți de operă din toată lumea. Astfel, în septembrie 1990, la Chișinău a fost inaugurat Primul Festival Internațional al starurilor de operă și balet, intitulat Invită Maria Bieșu. De atunci, pe meleagurile Moldovei, toamna, poposește fluturele gingaș (logotip al Festivalului Invită Maria Bieșu), împreună cu talente recunoscute în toată lumea ale muzicii de operă și balet. Odată cu anii, se afirmă și se extind coordonatele festivalului, - diversitatea de genuri, programe. Astăzi Festivalul Internațional Invită Maria Bieșu a devenit unul din principalele simboluri ale culturii din Republica Moldova, iar Chișinăul - una dintre capitalele muzicii de operă din Europa.

Decesul

Maria Bieșu s-a stins din viață la 16 mai 2012, la Spitalul Republican al Asociației Curativ-Sanatoriale și de Recuperare a Aparatului Guvernului din Moldova. [11]. Maria Bieșu suferea de 7 ani de o formă rară de leucemie [12]. La 18 mai Guvernul Republicii Moldova a decis acordarea Teatrului de Operă și Balet numele Mariei Bieșu. Primadona Operei Naționale a fost înmormântată la 19 mai 2012 la cimitirul de pe strada Armenească din Chișinău [13]. În scuarul Teatrului de Operă și Balet a avut loc un miting în memoria artistei [14]. Ziua de 19 mai a fost declarată zi de doliu național în Republica Moldova [15].

Vocea și timbrul

Elena Vdovina, muzicolog din Republica Moldova, afirmă că "vocea Mariei Bieșu impresionează până în adâncul sufletului prin tembrul ei irepetabil, pătruns de frumusețe, căldură și prospețime. Ea te cucerește prin neobișnuita eleganță a vocalismelor, prin tehnica filigranată a romanțelor – prin stacatto ireproșabil de compact și diafan și prin surprinzător de curatul legatto al vertiginoaselor fiorituri. Cântăreței îi reușește cu brio sclipitoarea coloratură în aria Leonorei (Trubadurul), accentele dramatice pline de pasiune ale eroinelor sale: Aida, Liza, Santuzza, cantilenele lirice ale Tatianei, Iolantei, Mimi."[16]
"Soprana cu o voce neobișnuită, întinsă uniform, cu regulatitate impecabilă, pe suprafața celor trei registre - o voce amplă, și, în același timp, foarte mobilă, capabilă se se plieze la toate solicitările, până la nuanțele cele mai fine, cele mai discrete" (Der Tagesspleger, noiembrie 1973, Berlinul de Vest)[17]
Despre viitorul muzical al sopranei, Claudia Partole afirmă că "Maria Bieșu a putut să-și conserveze vocea, s-o păstreze așa cum i-a fost destinată, menținând-o în aceeași condiție formidabilă." [18] Maria Bieșu afirmă: „Dacă am luat „do" în registrul de sus cu "piano", înseamnă că o să mai cânt... Când se vor termina acutele, atunci le vine sfârșitul și rolurilor mele..."[19]

 

Publicat de la Un comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)