Andrei Băleanu

Andrei Băleanu

1935 - 24 iulie, 2000

Alături de Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Ion Ungureanu, Sandri Ion Şcurea, Ilie Todorov, Andrei Băleanu face parte din generaţia de aur a regizorilor din Moldova postbelică, cei care aveau să schimbe faţa teatrului basarabean, reorientându-l spre valorile naţionale autentice.

Andrei Băleanu este unul dintre puţinii regizori care a preluat de la marele artist Valeriu Cupcea ştafeta priorităţilor artistice şi civice privind apropierea teatrului basarabean de cel românesc.

Pentru a evita comenzile ideologice, regizorul Andrei Băleanu s-a orientat în montările sale pe autorii clasici. Însă şi aşa nu a avut scăpare, multe spectacole montate de el au fost interzise pe scena teatrului, deoarece erau realizate în baza unor traduceri româneşti. Este şi cazul spectacolelor „Revizorul”, „Liubovi Iarovaia” şi „Romeo şi Julieta” (cu Iurie Negoiţă şi Dina Cocea în rolurile centrale). Ulterior, un alt spectacol montat de Băleanu a fost scos din repertoriu, este vorba de „Ioana D’Arc”, cu Dina Cocea în rolul titular, deoarece „stimabilii” de la CC bănuiau că eroina într-un monolog, îi are în vedere pe altcineva atunci când vorbeşte despre englezi.

Prezentă la lansarea volumului, actriţa Dina Cocea a ţinut să menţioneze că Andrei Băleanu nu putea trăi fără teatru: „A fost de o modestie nemaipomenită. N-a râvnit locul nimănui. Nu făcea comploturi. Nu vroia să ia locul şefiei. Asta a fost cel mai frumos. Pe el l-a interesat numai teatrul”.

Într-un interviu acordat criticului de teatru Valentina Tăzlăuanu, în 1989, pentru „Literatura şi Arta”, Andrei Băleanu povestea cum a ratat Teatrul Academic „A. S. Puşkin” ocazia de a colabora cu teatrul românesc: „Când I. Bodiul a fost în România, a văzut un spectacol după „Viaţa unei femei”, de Aurel Baranga, care, cică, i-ar fi plăcut. Şi atunci lui sau unuia dintre consilieri i-a venit ideea să fie montată această piesă şi la noi. Mai mult, doi actori români trebuiau să vină să joace în spectacol pe scena de la Chişinău, iar ai noştri să plece în acelaşi scop la Bucureşti. Ei bine, nu ştiu din ce considerente mi s-a propus mie acest lucru. M-am simţit măgulit şi m-am pus pe treabă. După câteva repetiţii sunt chemat la minister şi mi se pune o întrebare: „Ce facem cu ultimul monolog?” Eu aduc vorba că nu mi-ar strica o călătorie de documentare în România. Respectivii insistă: „Ce facem cu monologul? Poate îl reducem puţin?” Înţeleg că ceva nu îi aranjează în acel monolog final, dar găsesc şi eu un argument: „bine-bine, dar ce vor spune cei doi interpreţi români când vor veni să joace la noi?” Era vorba de Marcela Rusu şi Radu Beligan. Parcă i-am convins. Într-o bună zi sunt anunţat însă că repetiţiile se suspendă. Or, eu vroiam să duc spectacolul la capăt. Dar de la un timp observ că unii dintre actori, sub diverse motive, cam dispar de la repetiţii. Chiar şi Constanţa Târţău nu se prezintă. Până la urmă, directorul mă lămureşte că are indicaţie precisă să încetăm munca la spectacol. Mai târziu, prin teatru a circulat zvonul că doi dintre actorii noştri s-au dus la CC şi au declarat că „noi nu aveam nevoie de această lucrare”. Ca să vezi, erau mai vigilenţi chiar decât Bodiul”.

De altfel, aprecierile au fost de prisos în cadrul acestei întâlniri, numele lui Andrei Băleanu vorbeşte de la sine, în special când e vorba de teatru. Andrei Băleanu rămâne în istoria culturii noastre, dar şi în amintirea celor cu care a lucrat sau l-au cunoscut un titan al mişcării teatrale de o verticalitate morală deosebită şi un mare jucător de şah.

Amintirea lui Andrei Băleanu au venit s-o cinstească la lansarea volumului familia artistului, foşti colegi de breaslă, dar şi prieteni, care au depănat amintiri despre regretatul regizor. Printre ei a fost şi primul preşedinte al ţării, Mircea Snegur, care, în şcoală, a jucat chiar un rol într-o piesă montată de Andrei Băleanu în sat. Cei doi au fost buni prieteni în copilărie, iar ulterior, când în teatrul moldovenesc nu mai era loc pentru Andrei Băleanu, acesta a fost consilier pe probleme culturale al preşedintelui Snegur.

Memoria lui Andrei Băleanu a fost cinstită luni şi printr-un moment muzical inedit, oferit de violonistul Ionel Manciu, care a interpretat la vioară Balada lui Ciprian Porumbescu, care era şi melodia preferată a lui Andrei Băleanu.

Marele regizor a murit la 24 iulie, 2000. Pe ultimul drum Andrei Băleanu a fost petrecut de la Palatul Republicii şi nu de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, unde a montat în chei estetice şi etice noi “O noapte furtunoasă” sau “Revizorul”, cele mai remarcabile spectacole din istoria postbelică a teatrului moldovenesc, prin care a creat o adevărată şcoală de teatru românesc la Chişinău.

Serafim Saka

Serafim Saka

16 martie 1935-20 Mai 2011

Născut la Vancicăuţi, regiunea Cernăuţi în 1935, absolvește scoală medie din comuna natală, Institutul pedagogic de la Chișinău şi Cursurile de cinematografie de doi ani de la Moscova. Este un timp ca învățător și ziarist. Debutează în 1956 în presa de la Chișinău. Prima carte „Era tîrziu” (nuvele) apare în 1966 la Chișinău. Tot în acel an devine membru al Uniunii Scriitorilor. Urmează „Vămile” (roman), Editura „Cartea Moldoveneasca”, 1972, apărut şi la Bucureşti, 1990.

După mult comentata, controversata, dar si apreciata carte de confesiuni si interviuri, „Aici și acum”, 1976, urmează 12 ani de interdicție literară și un lung exil artistic în sine. Scriitorul este lăsat doar sa traducă (a tradus piese din marii dramaturgi ruşi si sovietici: A. Ostrovski, M. Gorki, V. Vişnevski, V. Şuksin, A. Vampilov ş.a.) − singura sursa de existenţă pîna la venirea lui M. Gorbaciov. În 1987 vede lumina tiparului romanul „Linia de plutire”, apărut în 1993 şi la Bucureşti, Editura „Eminescu”. În acelaşi an apare „Pentru tine bat”, cartea bilanţului ziaristic, pentru care scriitorului i se acorda Premiul de Stat(1994). În 1989 la Editura „Sovietskii pisateli” de la Moscova apar două romane. De altfel, tot la Moscova şi tot la aceeaşi editura, mai apare în 1975 volumul de proză „Za stolom molceania” („La masa tăcerii”).

Lipsit ani buni de dreptul de a „ieși de acasă”, în 1990 face o călătorie lungă prin opt ţări ale Mediteranei − Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Egipt, Malta, Cipru, Israel − din care se întoarce cu o carte de reflecţii de călătorie – „Orbirea” − publicată parţial în decursul anului 1993 în săptămînalul „Literatura şi arta”. Doi ani − 1992-1994, stă la Iaşi unde − susţinut de autori şi editori din România − înfiinţează Editura „Meridianul 28”, pregătind cărţi pentru întreg arealul românesc pe care le editează (parţial) la Chişinău şi Bucureşti. În 1995 apare volumul „Basarabia în Gulag”, cartea basarabenilor (azi cetăţeni ai României şi Republicii Moldova), trecuţi prin Gulagul stalinist. A scris şi cîteva piese de teatru, doua dintre care s-au jucat la Chişinău. A fost (1994-1998) preşedinte al PEN-clubului International pentru Republica Moldova. Este Maestru în Arta şi a fost distins cu Ordinul „Gloria Muncii”.

Valeriu Gagiu

Valeriu Gagiu

1 mai 1938 - 21 decembrie 2010

Valeriu Gagiu s-a născut la data de 1 mai 1938, în orașul Chișinău. Și-a început activitatea de creație ca poet și jurnalist. A urmat apoi facultatea de scenaristică de film la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova - VGIK (1958-1963). Din anul 1962 este membru al Uniunii Scriitorilor și membru al Uniunii Cineaștilor.

Încă din perioada studenției, a început să colaboreze la studioul cinematografic "Moldova-film", semnând în anul 1961 scenariul filmului artistic "Omul merge dupa soare". Activitatea sa din anii '60 ține de afirmarea filmului poetic, el semnând scenariul la filmele Când se duc cocorii (1963), Strada ascultă (s/m, 1964) și Gustul pâinii (1966).

În anul 1966 debutează ca regizor cu filmul Gustul pâinii, la care a semnat și scenariul în colaborare cu Vadim Lisenko, regizând apoi filmul Zece ierni pe-o vară (1969). În anii '70 regizează filme de factură istorico-revoluționară: Explozie cu efect intârziat (1970), Ultimul haiduc (1972), Pe urmele fiarei (1976) ș.a. După realizarea unui film muzical - Unde ești, dragoste? (1981), Valeriu Gagiu ecranizează diverse opere din literatura clasică: Istoria unui galben (1983), Deținutul misterios (1986), Corbii prada n-o împart (1988), Strada felinarelor stinse (1990), Pe urmele Mioriței (1995) ș.a.

În anii '90, activitatea lui Valeriu Gagiu este axată pe genul filmului documentar. În perioada Revoluției Române din decembrie 1989 Valeriu Gagiu se numără printre puținii cineaști moldoveni care a imortalizat pagini dramatice ale evenimentelor de atunci, el realizând filmul documentar de lungmetraj Crăciunul însângerat (1989). Se află apoi alături de combatanții și voluntarii moldoveni pe linia întâia a frontului în timpul conflictului armat din 1992 de pe Nistru, scriind piesa Duet pentru doi lunetiști care reflectă unele imagini din acest război (un fragment a fost publicat în "Lanterna Magică" nr.2-3/1996).

Valeriu Gagiu a obținut premii la numeroase festivaluri de filme și anume: Premiul I pentru scenariul filmului Omul merge după soare la Festivalul Internațional de filme de la Helsinki (1961); Laureat al Premiului Național pentru tineret "Boris Glăvan" (1967), Premiul Marele chihlimbar pentru cel mai bun film la Festivalul regional de filme din Chișinău (1967) și Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul unional de filme de la Leningrad (1968) pentru filmul Gustul pâinii; Premiul pentru nuvela Tulburel la Festivalul Internațional de Filme din Edinburg (1970) pentru Zece ierni pe-o vară; Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul unional de filme de la Alma-Ata (1973, ediția VI-a) și Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Kazahstan (Alma-Ata, 1973) pentru filmul Ultimul haiduc; Diploma specială la Festivalul unional de filme (ediția VIII-a, Chișinău, 1975) pentru Durata zilei; Diploma juriului la Festivalul unional de filme de la Vilnius (ediția XIV-a, 1981) pentru filmul Unde ești, dragoste?; Premiul juriului pentru cel mai bun rol femenin la Festivalul unional de filme din Tveri(1989) pentru filmul "Corbii prada n-o impart"; Diploma juriului pentru cel mai bun documentar la Festivalul Internațional de film DaKino din București (1997) și Mențiune pentru înalta valoare artistică și umanism la Festivalul de film european de la Kolobjezg-Polonia (2003) pentru filmul Acum e singur.

Începând din anul 2000, Valeriu Gagiu lucrează ca profesor la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, predând cursuri de regie de film și scenaristică. El a fost director artistic al mai multor proiecte realizate la studioul "Moldova-film".

Ca o recunoaștere a meritelor sale, Valeriu Gagiu a primit titlurile de Maestru emerit al artei din R.S.S.M. (1984), membru de onoare al Academiei Internaționale de Film "Nika" din Rusia. De asemenea, el a fost decorat cu Ordinul "Drapelul Roșu de Muncă" și cu Ordinul Republicii (1998), Laureat al Premiului Național al Republicii Moldova (1998), Artist al Poporului RM - (2010).

Valeriu Gagiu a decedat la data de 21 decembrie 2010, în orașul Chișinău la vârsta de 72 ani

Petru Baracci

25 iulie 1929 - 22 iulie 2010

Petru Baracci s-a născut la data de 25 iulie 1929, în orașul Bolgrad din județul Cetatea Albă (atunci în România, astăzi în Ucraina). A studiat arta actorului la Institutul teatral de stat "A.Ostrovski" din Leningrad (1948-1952).

După absolvirea Școlii de teatru de la Leningrad, a fost angajat în anul 1952 ca actor la Teatrul muzical-dramatic "A.S.Puskin" din Chișinău, interpretând roluri de comedie și lirico-dramatice până la sfârșitul anilor '80. A predat timp de mulți ani ca profesor la Institutul de Arte din Chișinău.

În paralel cu activitatea teatrală, Petru Baracci a debutat în anul 1955 ca actor de film la studioul cinematografic din Odessa în filmul Melodii moldovenești. Începând din anul 1963 colaborează la studioul cinematografic "Moldova-film", debutând în filmul lui Emil Loteanu "Așteptați-ne în zori". A interpretat atât roluri centrale, cât și roluri secundare. Unul dintre rolurile sale cele mai cunoscute este rolul tatălui din filmul lui Vasile Pascaru"Trecea o lebădă pe ape" (1982). A primit titlul de Artist al poporului.

Petru Baracci este membru al Uniunii Cineaștilor. A îndeplinit în perioada 1997-2005 funcția de președinte al UNITEM (Uniunea Teatrală din Moldova).

Victor Ștefaniuc

Victor Ștefaniuc
7 aprilie 1947 - 20 februarie 2010

Victor Ștefaniuc s-a născut pe 7 aprilie 1947, de Buna-Vestire, într-o zi cu regretatul Ion Aldea-Teodorovici. În 1970, împreuna cu un grup de actori, imediat după absolvirea Institutului de Teatru, Muzica și Cinema din Sankt Petersburg, a venit la Teatrul „Licurici”. Si începe o noua pagina în istoria acestei instituții. Din acest grup, isi aminteste actualul director al „Licuriciului”, Titus Jucov, faceau parte Vasile Rusu, Nina Clichici, Natalia Stefaniuc - primii papusari de la noi cu studii superioare de specialitate in teatru. Timp de doua decenii, Victor Stefaniuc a creat peste 150 de roluri memorabile in diverse spectacole ca tematica, gen si stil: Spanul din „Harap-Alb”, Iepurele din „Scufita Rosie”, Trica din „Rica si Trica”, roluri - manual de teatru pentru noile generatii de actori.

Rolul, insa, care i-a marcat destinul a fost cel al soricelului Fofarlica din cadrul emisiunii televizate „Minivideosalon”, lansata in 1988. Autoarea proiectului, Tamara Severin, isi aminteste ca numele rolului s-a prins bine de regretatul actor, adeseori el mergand in costumul de scena direct la primarie, unde avea de rezolvat problemele teatrului in curs de fondare. La randul sau, Petru Hadarca isi aminteste ca, in calitate de actor dramatic, a avut de invatat multe de la actorul papusar, care-i zicea: „Uite ce am descoperit eu - un nou sistem! Uite, papusile cum prind suflet in varful degetelor!”.

Este primul actor-papusar caruia, in 1985, i s-a conferit titlul onorific de artist emerit. In 1992, el fondeaza cel de-al doilea teatru profesionist din domeniu - Teatrul municipal de papusi „Guguta”, pe care l-a diriguit cu cinste pana la sfarsitul vietii sale. I-a ajutat sa gaseasca actori de aici, dar si de dincolo de Prut, colegul sau, profesorul universitar Grigore Rusu, cu care, impreuna cu Vasile Rusu, au jucat in spectacolul „Ivan Turbinca”. Victor Stefaniuc in rolul titular, Vasile Rusu in cel al lui Dumnezeu, iar Grigore Rusu a interpretat Moartea. In calitate de director artistic si prim-regizor, a daruit copiilor peste 50 de spectacole: „La moara cu placinte” si „Comoara talharului” de Iulian Filip, „Caprita-strengarita” de M. Suponin, „Turturica” de Nicolae Rusu, „Craita Florilor” de H. Ch. Andersen, „Taina inelului” de Spiridon Vangheli, „In aceasta viata” de Gheorghe Urschi.

„El atat de mult iubea papusile, copiii, incat nu mai incapea intr-un singur „Licurici”. Tocmai de aceea a fondat Teatrul „Guguta”, iar a fonda un teatru este un lucru nespus de greu”, a dedus Sandu Grecu, presedintele Uniunii Teatrale din Moldova, director artistic al Teatrului municipal „Satiricus I. L. Caragiale”.
In calitate de profesor universitar la Academia de Teatru, Muzica si Arte Plastice, Victor Stefaniuc a instruit sase generatii de actori papusari. Actrita Teatrului „Guguta”, Gabriela Lungu, directoare interimara a institutiei, isi aminteste ca a plecat din casa parinteasca la varsta de 13 ani, iar urmatorii 20 a fost alaturi de Victor Stefaniuc - zi de zi, an de an. „El ne-a fost, cu adevarat, ca un tata. Asa si ne zicea: „Fata tatei!”, „Baietii tatei!”. Impreuna am confectionat papusile pentru rolurile pe care le-am jucat… Am pierdut un parinte scump. Dar vom face tot posibilul ca, de acolo de sus, el sa ne vada si sa fie mandru de noi!”, a marturisit actrita.
Victor Stefaniuc a fost inmormantat la Cimitirul „Sf. Lazar” din capitala, alaturi de parintii sai.

Emil Loteanu

Emil Loteanu
6 noiembrie 1936 - 18 aprilie 2003

Emil Loteanu s-a născut la data de 6 noiembrie 1936, în satul Clocuşna din raionul Ocniţa (pe atunci în România, astăzi în Republica Moldova). A învăţat la şcoala din Clocuşna. După anexarea Basarabiei de către URSS în anul 1944, Emil a rămas la Rădăuţi, împreună cu tatăl său (Vladimir), în timp ce fratele său, Marcel, şi-a însoţit mama (Tatiana) la Bucureşti. A urmat apoi studii la Liceul Sf. Sava din Bucureşti. În decembrie 1949, rămas orfan de tată, el a trecut ilegal Prutul, refugiindu-se la casa bunicilor din Colencăuţi. A fost prins şi predat grănicerilor români, care l-au trimis la Bucureşti, unde mama sa lucra la Ambasada Sovietică. În anul 1950, pe când familia Loteanu locuia lângă Studiourile Sahia, în casa lor s-a turnat primul film artistic românesc – «Viaţa învinge». A încercat să dea examen la IATC Bucureşti, dar dosarul său de admitere a fost respins [1]. În anul 1952 a cerut să fie repatriat şi s-a reîntors la Clocuşna, cu scopul de urma studii de cinematografie la Moscova, deoarece fusese respins la Bucureşti. În perioada 1953-1954 a fost actor la Teatrul dramatic “A.S.Puşkin” din Chişinău. "Într–una din zile, fiind cu mama la Cernăuţi, a intrat la un cinematograf şi a văzut un film american. I–a plăcut atât de mult, încât a fost marcat pentru o viaţă. Când a susţinut examenul la cinematografie, la VGIK, a scris anume despre acel film pe care l–a văzut cu mama la Cernăuţi", îşi amintea fratele său, Marcel Loteanu [2]. A urmat cursuri de actorie la Şcoala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT) din Moscova (1954-1956) şi de regie la Institutul Unional de Cinematografie (VGIK) din capitala URSS (1956-1962). După absolvirea Şcolii de regie, a fost angajat în anul 1962 la studioul Moldova-film, lucrând în perioada 1973 - 1983 ca regizor la studioul Mosfilm din Moscova. În anul 1968 a devenit membru al PCUS. În anul 1985 a revenit în RSS Moldovenească, îndeplinind în perioada 1987-1992 funcţia de preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova. A avut un rol important în formarea a două promoţii de regizori de film în cadrul Şcolii superioare de regie. El a fondat "Asociaţia experimentală de creaţie Phoenix-M", revista de teatru şi film "Lanterna Magică", fiind şi autorul emisiunii televizate "Se caută o stea". De asemenea, a fost conducătorul cursului de actori de teatru şi film la Institutul de Arte din Chişinău. Printre tinerii actori formaţi de Emil Loteanu amintim pe Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Maria Sagaidac, fraţii Victor şi Mircea Soţchi-Voinicescu etc. Ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul regiei de film, i s-au conferit titlurile de Maestru Emerit al Artei din Moldova (1969), Artist al Poporului din Federaţia Rusă (1980), titlul de membru de onoare al Academiei Internaţionale de film Nike. De asemenea, a primit Premiul de Stat şi Ordinul Republicii. În anul 2001, a primit Premiul pentru excelenţa artei regizorale, decernat la Ateneul Român din Bucureşti. Emil Loteanu a încetat din viaţă la data de 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova, fiind înmormântat în cimitirul Vagankovski din capitala Rusiei.

Activitatea cinematografică.
Emil Loteanu este autorul a peste 20 de filme de succes, la realizarea cărora a participat atât prin regizarea lor, cât şi prin scrierea de scenarii. El a debutat în cinematografie în anul doi de studenţie, semnând scenariul şi regia la filmele documentare de scurtmetraj Hora mare (1959), Amintiri din copilărie (1960), Piatra, timpul, cântecul (1961).Debutul său ca autor de filme de lungmetraj a avut loc în anul 1963, cu Aşteptaţi-ne în zori (1963), film în care au debutat o serie de actori moldoveni cum ar fi: Ion Şcurea, Ecaterina Malcoci, Ilie Guţu, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni, Iulian Codău etc.

Pe platoul de filmare a filmului Gingaşa şi tandra mea fiară

Au urmat filme ca Poienele roşii (1966), în care au debutat actorii Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu, Această clipă (1968) (care a obţinut Premiul II la Festivalul unional de filme de la Minsk din 1970) şi Lăutarii (1971), cu care a obţinut mai multe premii cum ar fi: Premiul Scoica de aur la Festivalul internaţional de filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu la Festivalul internaţional ce dezvăluie tema artei şi folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internaţional de filme din Neapole (Italia, 1972), premiul spectatorilor şi al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978).

E. Loteanu si S. Toma in Paris, 1978.

Colaborarea sa cu studioul "Mosfilm" a fost marcată de regizarea a două capodopere: filmul Şatra (1976) despre viaţa ţiganilor de la începutul secolului al XX-lea, care a câştigat o mulţime de premii şi anume Marele Premiu Scoica de aur la Festivalul Internaţional de la San Sebastian (1976); premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977); premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional din Praga (1977); premiul pentru rezolvarea plastică a secvenţelor la Congresul XI al UNITEX din Paris şi filmul Gingaşa şi tandra mea fiară (1978), ecranizare a nuvelei "O dramă la vânătoare" de Anton Cehov, care a participat la Festivalul celor mai bune fime din lume din Belgrad (1979).Participă apoi la regizarea a două episoade a filmului Anna Pavlova (film distins cu Marele Premiu Pentru cea mai înaltă contribuţie în arta cinematografică, Marele Premiu pentru cea mai bună coproducţie, premiul Pentru cea mai bună lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film străin), realizat în coproducţie cu cineaşti din Anglia, Franţa, Cuba, RDG. În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, el a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viaţa şi creaţia poetului Mihai Eminescu.În anul 1993, Emil Loteanu a realizat ultimul său film intitulat Găoacea, în care are în distribuţie numeroşi interpreţi din România (Silviu Stănculescu, Mircea Diaconu). Este profesor onorific al Facultăţii de Arte Hyperion din Bucureşti, al cărei decan este regizorul Geo Saizescu, interpret în ultimul film al cineastului basarabean. În afară de filmele de ficţiune, Loteanu a realizat şi filmele de scurt metraj: Frescă pe alb (1967), Academicianul Tarasevici (1970), Oraşul meu alb (1973), Ecoul văii fierbinţi (1974), Eugeniu Doga (1983), Svetlana Toma (1984), Grigore Grigoriu, Durerea (1985) etc.

Activitatea literară.
Emil Loteanu s-a făcut cunoscut şi ca autor de cărţi de poezie şi proză scurtă. El a debutat cu versuri în paginile revistei Contemporanul din Bucureşti (1949). A publicat apoi volumele de versuri Zbucium (1956), Versuri (Ed. Lumina, Chişinău, 1970), Sufletul ciocârliei (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1974) şi plachetele Chemarea stelelor (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1962) şi Ritmuri (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1965).
De asemenea, a publicat şi cărţi de proză cum ar fi Vioara albă (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1963), Bucolica (1966) şi Lăutarii (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1972), ultimele două fiind ecranizate de către Loteanu. Deşi versurile sale prevesteau un talent de poet, la sfârşitul anilor '60 Loteanu a renunţat la activitatea literară în favoarea celei cinematografice.

Mormântul regizorului. Cimitirul "Vaghanikov", Mosocova.

Gheorghe Briceag

Gheorghe Briceag

15 aprilie 1928 - 16 august 2008

Gheorghe Briceag a fost un cunoscut apărător al drepturilor omului în Republica Moldova şi presedinte al Filialei Bălţi a Comitetului Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului;
A fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolşevică la zece ani de GULAG şi mai apoi la şapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistenţă antisovietică din Basarabia.
La 27 aprilie 2005, Gheorghe Briceag a intrat în posesia Premiului Homo Homini ("Premiul pentru Demnitate Umană") pentru anul 2004, oferit de Fundaţia People in Need. Gheorghe Briceag este unicul reprezentant al Republicii Moldova, care s–a învrednicit de acest premiu şi al şaptelea din lume. Premiul Homo Homini i–a fost acordat pentru contribuţia la protecţia drepturilor omului în Republica Moldova şi pentru opunerea sa procesului de reinstalare a simbolurilor şi ideologiei sovietice.
În ultimii ani, Gheorghe Briceag a devenit simbol al luptei cu comunismul. El s-a opus cu vehemenţă intenţiilor autorităţilor locale şi Partidului Comuniştilor de a reinstala monumentul lui Lenin în centrul oraşului Balti. Briceag ameninţase că se va autoincendia dacă va fi reinstalat monumentul „tătucului”.
La Praga, Gheorghe Briceag a fost şi unul dintre cei cinci membri ai juriului la ediţia a şaptea a Festivalului "One World Human Rights", manifestare care face parte dintr–o reţea de 200 de festivaluri video/audio din Europa.

Andrei Vartic

Andrei Vartic

21 octombrie 1948 - 2 iunie 009

Născut pe 21 octombrie 1948 la Dănceni, jud. Chişinău, Republica Moldova. Român, creştin ortodox. Studii superioare în fizică şi spectroscopie (Universitatea de Stat din Chişinău, 1971), cercetător al vechilor culturi carpato-dunărene, fondator al Institutului Civilizaţiei Dacice, scriitor, jurnalist. Actualmente director de programe la Radio Vocea Basarabiei.

Andrei Vartic işi incepe viaţa ca tânăr student urmărit şi anchetat de KGB pentru conducerea mai multor acţiuni pro-romaneşti şi antitotalitariste. Timp de şapte ani nu este primit nicăieri la lucru; este arestat de mai multe ori la Moscova, Vilnius, Riga, Leningrad. La Chişinau este internat cu forţa la spitalul de psihiatrie. Apoi lucrează ca zidar in Siberia. Frecventează marile biblioteci şi muzee din fosta URSS.

Câteva dintre studiile şi eseurile din acei ani de început: “Despre structura informaţională a poeziei”, “Informaţie şi rostire”, “Lupta cu urâtul”, “Despre dominaţie”, “Limitele decizonale”, “Dacii şi informaţia”, “Eminescu şi Marshal McLuhan”, “Rezonanţe renascentiste în Balcani”, ”Şestov i problemî yazica v sovremennom mire”. Cărţi samizdat din acea perioadă: ”Drum prin rime”, “Arta iubirii”, “Jurnalul baltic”, “Ion”, “Pod peste fluviu”, “Scrisori din Bizanţ”, “Lupta cu moartea” etc. Cărţile şi studiile apar in ediţii “samizdat”, dactilografiate de autor în tiraje foarte mici. După 1989 fragmente din aceste studii au apărut în mai multe publicaţii de la Chişinau, Bucureşti, New York etc.

1977-1990. Elaborează structura cercetării multidisciplinare a civilizaţiei dacice. Cercetează “rostirile frumoase” şi informaţia urmând algoritmul dacic din “Harmides” (Platon). Creează în "underground" Teatrul poetic (1973), care va deveni unul din centrele mişcării de eliberare naţională din Basarabia.

Publicist, actor, regizor de film şi teatru. Fondează la Filarmonică Teatrul Poetic (16 martie 1977) fiind susţinut de Vladimir Curbeţ, Serghei Lunchevici, Gleb Ceaikovski-Mereşenu, Timofei Gurtovoi, Nicolae Sulac, Veronica Gârste, Mihai Dolgan, Mihail Murzac şi alţi mari oameni de cultură din Basarabia. Împreună cu Teatrul Poetic prezintă câteva mii de spectacole din literatura medievală şi clasică românească (câte 2-3 ori în fiecare sat românesc din Basarabia).

În urma acestor spectacole în Basarabia se creează peste 300 de teatre poetice româneşti de amatori. Scrie “Paravanul dintre actor şi rol”, “Visul unei nopţi de toamnă” (publicat şi în limba rusă în revista „Codri”), “Very Old TV-file” (publicat şi în limba rusă în revista „Codri” ), “Artă şi revoluţie”, “În pragul mileniului III”. Montează peste 50 de spectacole şi monospectaole în teatrul poetic, la Filarmonică, Palatul naţional şi la televiziune, recită mari fragmente din literatura clasică românească în peste 40 de monospectacole la televiziune (lucrare realizată împreună cu Nicolae Dabija, prezentator şi Iurie Roşca, redactor) - “Edip-rege”, “Pasăre în vânt”, “Lupii”, “Scene din viaţa trandafirului”, “Înoată, înoată bour negru”, “Vânturile, valurile”, “Comedienii”, “Pânze la orizont”, “Halta viscolelor”, “Ce vor scriitorii?” etc).

La casa de discuri “Melodia” din Moscova editează LP-ul de poezie ritualică românească “Inoată, inoată bour negru”. Realizează în 1980 filmul artistic “Medeea” (2 părţi – scenariu şi regie) care descrie crimele totalitarismului. Regizează seratele de autor ale lui Vladimir Curbeţ, Serghei Lunchevici, Nicole Sulac, „Masca pe scenă” a lui Glebus Sainciuc şi multe alte manifestări cultural-artistice. Turneu teatral la Moscova cu spectacolul “Halta viscolelor” după C. Aitmatov (dramatizare Val Butnaru, Andrei Vartic). Regizează ultima mare manifestare culturală din RSSM în Sala de Coloane de la Moscova închinată lui B. P. Haşdeu (mai 1988).

Propune (27 mai 1988) crearea Frontului Popular din Moldova. Organizează şi conduce adunarea de fondare a FPM (3 iunie 1988). Membru activ al cenaclului “A. Mateevici” şi FPM, orator la mitingurile antitotalitariste şi pro-româneşti, participant la organizarea Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989.

1990-1994. Deputat în primul Parlament al Republicii Moldova din partea FPM. Propune în Parlament "Banca naţională de informaţii a Moldovei ca nod www” (aprilie, 1990), ”Modelul Muşatin: tradiţii agricole şi industrii informaţionale” (1991), ”Economia de piaţă cu Omenie” (1992). Participă activ la crearea structurilor democratice ale Republicii Moldova propunând ”Regulamentul Parlamentului”, ”Legea de funcţionare a Guvernului”, ”Legea cu privire la economia de piaţă”, ”Stoparea pe cale paşnică a conflictelor regionale din fosta URSS”.

Fondează (5 septembrie 1991) prima fundaţie culturală din RM - “Basarabia” şi editura “Basarabia”. Editează revistele “Quo Vadis” şi “Fără machiaj”.

Din 1990 organizează anual mai multe expediţii de prospecţie în zona de locuire a dacilor carpatini. August 1994. Publică prima carte dacică - “Ospeţele nemuriri”, Vol I-III (apare şi în limba rusă în revista ”Codri”).

Montează spectacolele “Matca”, “Cârnăţarul”, “Moldavian Hard Rap” (şi dramatizare), “Udrişte” (şi dramatizare), “Preţioasele ridicole” (şi traducere după Moliere), “Shock, Show, Shop” (şi dramatizare), “În faţa morţii”, “Oameni de paie”, “Certarea lui Euclid (şi dramatizare)”, “Stele şi comedii” (şi dramatizare), “Troleibuzul”, ‘Noua sferă” (şi dramatizare), ”Vechea sferă” (şi dramatizare), “Căluşarii (şi dramatizare)” etc. Publică articole şi studii în probleme economice, filosofice, informaţionale în ziare şi reviste din republica Moldova şi România. Turneu teatral la Bucureşti (la teatrul L. S. Bulandra) cu spectacolele “Matca” de M. Sorescu şi “Cirnăţarul” de Aristofan...

Victor Ciutac

Victor Ciutac

12 ianuarie 1938 - 18 ianuarie 2009

Cunoscutul actor de teatru şi cinema a încetat din viaţă la 18 ianuarie, în jurul orei 17.00, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie. 
Victor Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004. Atunci el mărturisea reprezentanţilor presei: "După 45 de ani de teatru, am considerat că trebuie să am curajul să spun Mulţumesc, teatrule, mulţumesc, spectatori, şi să mă duc". Stabilit acum câţiva ani în dulcele târg al Ieşilor, pe 12 ianuarie artistul a împlinit 71 de ani.
Renumitul actor, născut în anul 1938 în satul Şirăuţi, judeţul Hotin (azi r. Briceni), a debutat în 1957 la Teatrul Dramatic din Bălţi, a făcut armata în Siberia, după care a urmat facultatea de Teatru şi Film a Conservatorului din Chişinău. Între 1964 şi 2004 a fost actor şi regizor la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, pe care l-a condus în perioada 1991–1995. Nume de primă mărime în teatrul basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovshci, „Tata”, Victor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum „Poienile roşii” (1966), „Lăutarii” (1971), „Ultimul haiduc” (1972), „Dimitrie Cantemir” (1973), „Calul, puşca şi nevasta” (1975), „Durerea” (1989), „Trecea o lebădă pe ape” (1982).
Strălucitul actor şi-a consacrat scrisului anii de după demisia din teatru, el este autorul unui roman de proporţii, "Exilaţi în umilinţă", apărut în 2006, editat la tipografia "Monarh" din Chişinău. Pentru acest roman Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România i-a acordat artistului Premiul „Al. Mateevici”. Despre acest volum al actorului criticul literar Valeria Manta Tăicuţu scrie: „Exilaţi în umilinţă” este un roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români. Victor Ciutac propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinându-şi cititorul să retrăiască aproape jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, când teritoriul, prin acordul dintre Hitler şi Stalin, a fost din nou ocupat de ruşi, şi terminând cu vremuri mai apropiate de noi, când rusificarea aproape că s-a încheiat, iar românii, câţi au mai rămas pe acele meleaguri după procesul intens de deportare / deznaţionalizare / discriminare, au devenit străini la ei acasă”.
 Într-un „post scriptum” la roman, V. Ciutac mărturiseşte: „Am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare prin singurătatea şi tristeţea ei (este vorba despre „Casa mea” a lui Grigore Vieru, n.n.) nu sunt capabil să pătrund”…
Victor Ciutac va fi înmormântat la Iaşi, miercuri, 21 ianuarie. Cei care doresc să-l conducă pe maestru pe ultimul drum pot merge la Iaşi într-un autocar care va porni de la Teatrul Naţional din Chişinău.  

Grigore Vieru

Grigore Vieru

14 februarie 1935 - 18 ianuarie 2009

Poetul Grigore Vieru, care a incetat din viata, in noaptea de sambata spre duminica, in urma unui stop cardiac, a reusit sa uneasca Romania si Moldova prin cuvantul scris, prin sinceritate si prin modestie, in ciuda regimurilor ostile de pe malurile Prutului. 

S-a nascut pe 14 februarie 1935, in satul Pererita din fostul judet Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, in familia de plugari romani a lui Pavel si Eudochia Vieru, nãscutã Didic. A absolvit scoala de sapte clase din satul natal in anul 1950, dupã care a urmat scoala medie din orãselul Lipcani, pe care o terminã in 1953. 

Cu mama Eudochia, sora si nepotelul.

A debutat editorial pe cand era student, in 1957, cu o plachetã de versuri pentru copii, "Alarma", apreciatã de critica literarã. In timpul studentiei, din cauza lipsurilor materiale, a fost nevoit periodic sa abandoneze cursurile. 

Anii de studentie

Dupa ce a absolvit, in 1958, Institutul Pedagogic "Ion Creangã" din Chisinãu, Facultatea Filologie si Istorie, Grigore Vieru s-a angajat ca redactor la revista pentru copii "Scanteia Leninistã", actualmente "Noi", si a publicat a doua culegeri de versuri pentru copii, "Muzicute". 

Pe 8 iunie 1960 s-a cãsãtorit cu Raisa, profesoarã de românã si latinã, cu care are doi fii. In acelasi an, Grigore Vieru s-a angajat ca redactor la revista "Nistru", in prezent "Basarabia", publicatie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. 

Cu sotia Raisa

Intre anii 1960 si 1963, a activat ca redactor la editura "Cartea Moldoveneascã", publicand, in 1961, doua plachete de versuri pentru copii, "Fat-Frumos curcubeul" si "Buna ziua, fulgilor!", iar in 1963 cartile pentru copii "Multumim pentru pace" (versuri) si "Fagurasi" (versuri, povestiri si cantece). In 1964, i-a fost publicat, in revista "Nistru", poemul "Legamant", dedicat lui Mihai Eminescu. 

Cu familia

Volumul "Versuri pentru cititorii de toate varstele", aparut in 1965, a fost distins, doi ani mai tarziu, cu Premiul Republican al Comsomolului in domeniul literaturii pentru copii si tineret. In 1967, i-au aparut culegerea pentru copii "Poezii de seama voastra" si poemul "Barbatii Moldovei", publicat de revista "Nistru". Poemul continea o dedicatie pentru "nationalistul" Nicolae Testimiteanu, care i-a facut pe cei de la cenzura sa opreasca tiparirea si sa scoata dedicatia cu pricina. 

1968, an de cotitura 
Anul 1968 a produs o cotiturã in destinul poetului, consemnatã de volumul de versuri "Numele tãu". Cartea este apreciatã de critica literarã drept cea mai originalã aparitie poeticã. In chiar anul aparitiei, volumul a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literaturã nationalã contemporanã. 

Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga" si "Brancusi", iar alte douã sunt inchinate lui Nicolae Labis si Marin Sorescu. Asemenea dedicatii apar pentru prima oarã in lirica basarabeanã de dupa cel de-al doilea razboi mondial. 

Cartea "Duminica cuvintelor", aparuta in 1969 si ilustrata de pictorul Igor Vieru, a avut un asemenea succes in randul prescolarilor incat a devenit lectura constanta in fiecare gradinita. In anul urmator, Grigore Vieru, impreuna cu Spiridon Vangheli si pictorul Igor Vieru, a publicat "Abecedarul". 

Acesta a aparut dupa ce, timp de cativa ani, au existat mai multe demersuri sprijinite si de invatatorimea basarabeana, lucrarea fiind considerata nationalista de catre autoritati. Tot in 1970, a aparut volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai cateva zile dupa aparitie, in urma unui denunt, a fost retras din librarii pentru poemul "Curcubeul", in care a fost gasit "ascuns" Tricolorul Romanesc. 

In 1971 a aparut placheta "Versuri", iar in 1973 Grigore Vieru a trecut Prutul, intr-o delegatie de scriitori sovietici. A avut prilejul, astfel, sa participe la intalnirea cu redactorii revistei "Secolul XX", printre care Dan Hãulicã, Stefan Augustin Doinas, Ioanichie Olteanu, Geo Serban si Tatiana Nicolescu, si sa viziteze, la rugãmintea sa, mãnãstirile Putna, Voronet, Sucevita, Dragomirna si Vãratec. Mai tarziu, poetul a facut urmãtoarea mãrturisire: "Dacã visul unora a fost ori este sã ajungã in Cosmos, eu viata intreagã am visat sã trec Prutul." 

In anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, i-a facut o invitatie oficialã din partea uniunii, cãreia poetul i-a dat curs. Grigore Vieru a vizitat Transilvania, insotit de poetul Radu Carneci. In 1977, tot la invitatia Uniunii Scriitorilor din Romania, a mers, impreunã cu sotia, prin mai multe orase din Romania: Bucuresti, Constanta, Cluj-Napoca si Iasi. 

In acest timp, i-au fost publicate volumul de versuri "Aproape", aparut in 1974, cartea pentru cei mici "Mama" ilustrata de Igor Vieru in 1975, si volumul "Un verde ne vede!", pentru care i s-a decernat Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978). 

In 1978 i s-a publicat, la editura Junimea din Iasi, volumul "Steaua de vineri", prefatata de Nichita Stanescu, prin care s-a rupt tacerea intre scriitorii romani de pe ambele maluri ale Prutului. 

In 1980, lui Grigore Vieru i-au aparut "Abecedarul pentru prescolari", "Albinuta", "Fiindca iubesc"! (o noua culegere de versuri lirice) si "Sa cresti mari!" (culegere de cantece pentru copii). 

Un adevarat succes a reprezentat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela" in 1982, regizat de Ion Popescu Gopo, cu muzica compusa de Eugen Doga, iar autorul textelor pentru cantece - Grigore Vieru. 

Vieru, Doga, Popescu-Gopo

In 1983, a aparut "Taina care ma apara", in care s-au simtit primele accente profund sociale din creatia poetului. Anul urmator, Grigore Vieru si-a adunat cele mai frumoase poezii si cantece, medalioane si secvente publicistice in volumul "Scrieri alese". 

Spectacol interzis 
Cu ocazia implinirii a 50 de ani de existenta, Grigore Vieru a dorit sa faca, in 1985, un spectacol literar-muzical la Palatul Octombrie (azi "Palatul National"), insa evenimentul a fost interzis din ordine de la cel mai inalt nivel. 

Trei ani mai tarziu, in saptamanalul "Literatura si Arta", a aparut primul text poetic postbelic tiparit in Basarabia cu litere latine, semnat de Grigore Vieru. I se acorda cea mai prestigioasa distinctie internationala in domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. 

In 1989 a fost votat deputat al poporului. Dupa 1990, adunand in jurul sau pe cei mai populari interpreti si compozitori de muzica usoara din Basarabia, poetul a intreprins un turneu de succes in Moldova de peste Prut. Grigore Vieru a devenit membru de Onoare al Academiei Romane in 1990 si membru corespondent in 1993. 

Dupa Revolutia din 1989, in Romania i-au fost publicate mai multe carti intre care "Hristos nu are nici o vina!" (1991), "Curatirea fantanii" (1993), "Rugaciune pentru mama" (1994), "Izbavirea" (1999), volumul antologic "Cartea Vietii Mele" (2002). La Electrecord, Bucuresti, in 1992, a aparut discul de cantece "Rasai", realizat impreuna cu Doina si Ion Aldea-Teodorovici, pe care apare celebra melodie inchinata lui Mihai Eminescu. 

Culegeri din lirica si poezia sa pentru copii au aparut, de-a lungul anilor, in Franta, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielarus, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kargazstan si in alte tari. 

Sunt iarba, mai simplu nu pot fi 
In 1992, a fost propus de Academia Romana in pentru Premiul Nobel pentru Pace si i s-a conferit titlul onorific de "Scriitor al poporului din Republica Moldova". In 1995, cu ocazia implinirii varstei de 60 de ani, a fost sarbatorit oficial la Bucuresti, Iasi si la "Uniunea Scriitorilor din Chisinau". In acelasi an, poetul a fost ales membru al Consiliului de administratie pentru Societatea Romana de Radiodifuziune. 

Anul urmator, de Rusalii, poetul a pus o piatra funerara comuna, pentru mama sa si pentru el, pe mormantul celei care i-a dat viata, cu urmatoarele epitafuri daltuite de sculptorul Tudor Cataraga: "Pierzand pe mama, iti ramane Patria, dar nu mai esti copil", iar pentru sine: "Sunt iarba, mai simplu nu pot fi". 

Sensul epitafului sau Grigore Vieru l-a explicat celor prezenti: "A fi simplu nu este o treaba usoara. A fi simplu inseamna sa mori cate putin in fiecare zi, in numele celor multi, pana cand te preschimbi in iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?" 

In decembrie 2008, a fost lansat la Iasi volumul "Taina care ma apara", care cuprinde creatiile importante ale poetului din ultimii 50 de ani. 

In 2000, Grigore Vieru a fost decorat cu Medalia guvernamentala a Romaniei "Eminescu"- 150 de ani de la nastere. 

Pe 16 ianuarie 2009 poetul a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului şi a plamânilor şi contuzia organelor abdominale, având şanse minime de supravieţuire. Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chişinău–Hînceşti–Cimişlia–Basarabeasca. La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova şi director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chişinău, aflat într-o stare mai uşoară.

A încetat din viaţă pe data de 18 ianuarie a aceluiaşi an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgenţă din Chişinău în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem la date de 20 ianuarie, fiindu-i conferit Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Mare Cruce.