Grigore Grigoriu

Grigore Grigoriu
4 aprilie 1941 -  20 decembrie 2003

Grigore Grigoriu s-a născut la data de 4 aprilie 1941, în oraşul Căuşeni (judeţul Tighina). După absolvirea studiilor medii, devine actor amator pe scena Teatrului popular din Căuşeni. În anul 1959 este angajat ca actor la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Bălţi, jucând apoi în perioada 1965-1970 la teatrul de televiziune “Dialog”. În anul 1970 devine actor pe scena Teatrului “Luceafărul”.

Începând din anul 1966, colaborează cu studioul cinematografic “Moldova-film” (al cărui angajat devine în 1976), interpretând roluri în mai multe filme. Debutul său ca actor de film a avut loc în filmul "Poienele roşii", regizat de Emil Loteanu. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Sava Milciu din Poienele roşii (1966), Radu Negostin din Lăutarii (1971) şi Luiku Zobar din Şatra (1975).

Referitor la interpretarea sa din filmul "Şatra", Grigore Grigoriu povestea următoarele: Ca să joc în "Şatra", maestrul Loteanu m-a obligat să trăiesc într-o casă cu ţigani, unde seara începea cu cântece şi se încheia cu bătăi şi cu vărsare de sânge. Am înţeles atunci ce înseamnă infernul. Dar altfel nu se putea. Loteanu zicea că trebuie să ştiu totul despre ţigani. [1]

Grigore Grigoriu a primit titlul de Artist emerit în anul 1976, obţinând Premiul pentru cel mai bun rol masculin la Festivalul Internaţional de filme de la Praga (1977) pentru rolul său din filmul Şatra. De asemenea, i s-a decernat medalia "Meritul civic" (1992) şi titlul de Cavaler al Ordinului "Gloria muncii" (2002).

După destrămarea URSS-ului în anii '90, el a încercat să se ocupe de afaceri, dar fără a avea succes. În anul 2001 a candidat pentru alegerile în Parlament pe listele mişcării "Plai Natal".

Grigore Grigoriu a murit în urma unui accident rutier la data de 20 decembrie 2003, în apropiere de satul Palanca (raionul Ştefan Vodă). El se întorcea împreună cu un prieten de la o vânătoare, când maşina condusă de prietenul lui Grigoriu (o Volgă cu nr. de înmatriculare GAZ-31029) a fost lovită frontal de un alt automobil (Mazda), intrat brusc pe contrasens. Au decedat pe loc şoferul Volgii, Grigore Grigoriu şi un pasager al Mazdei. [2].

Grigore Grigoriu a fost căsătorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (care a decedat cu câţiva ani înaintea sa) şi avea doi copii: Traian şi Octavian.

Constantin Constantinov

Constantin Constantinov
7 iulie 1915 - 8 martie 2003

Constantin Constantinov s-a născut la data de 7 iulie 1915 în satul Sucleia din raionul Slobozia (Transnistria). A făcut studii la Institutul Agricol din Tiraspol (1932-1934) şi apoi la Şcoala teatrală din Odessa (1934-1937), devenind actor de teatru.

Începând din anul 1944, a jucat pe scena Teatrului muzical-dramatic "A.S.Puşkin" din Chişinău (azi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”). În anul 1953 a primit titlul de Artist al poporului. În teatru a jucat cu precădere roluri de comedie, interpretând circa 100 roluri.

În anul 1955 a debutat în cinematografie cu filmul muzical Leana, realizat de către studioul "M.Gorki" din Moscova. A jucat în aproximativ 50 de filme, interpretând roluri principale, episodice, dar de o mare densitate artistică. Printre aceste roluri menţionăm următoarele: Tulburel din Zece ierni pe-o vară (1969), Moş Căprian din Durata zilei (1974) şi Dionis Cucereanu din Casa lui Dionis (1980). El a jucat în film până în ultimii ani de viaţă, făcând parte din echipa Asociaţiei de Creaţie "Buciumul", condusă de regizorul Tudor Tătaru.

Actorul Constantin Constantinov a avut o fiică, Eleonora, care lucrează ca regizor de operă la Teatrul Naţional de Operă şi Balet. La data de 7 iulie 2000, preşedintele Petru Lucinschi al Republicii Moldova i-a conferit Medalia "Mihai Eminescu" ca o recunoaştere a activităţii sale de creaţie rodnică, a meritelor deosebite în dezvoltarea artei teatrale şi cinematografice şi a contribuţiei substanţiale la propagarea valorilor spirituale şi morale.

Constantin Constantinov a încetat din viaţă la data de 8 martie 2003, în municipiul Chişinău, fiind înmormântat în cimitirul din Strada Armenească.

În decembrie 2007, o stradă nouă din sectorul Rîşcani al municipiului Chişinău a primit numele actorului Constantin Constantinov, iar pe frontispiciul blocului nr. 71 din strada A. Sciusev, în care a locuit artistul, a fost instalată o placă comemorativă.

Portretul lui Constantin Constantinov pe un timbru din Republica Moldova.

Vadim Pirogan

Vadim Pirogan

28 iunie 1921 - 16 ianuarie 2007

Vadim Pirogan, (născut în 1921, în orasul Bălţi, decedat la 16 ianuarie 2007, Chişinău) era fiul lui Ştefan Pirogan, între anii 1923 şi 1934 primar al acestui oraş.

La 25 iunie 1941 Vadim Pirogan, absolvent a cinci clase la liceul "Ion Creangă" din Bălţi, înscris pe lista celor ce doreau să se refugieze în România, este arestat. A stat închis în lagărul Taişet-Bratsk, din Siberia, 5 ani de zile, unde din 1300 de români basarabeni au supravieţuit vreo 150 de oameni.

În 1946 se întoarce la Bălţi, se înscrie la Institutul Pedagogic din Bălţi dar, urmărit din nou de NKVD, părăseşte Basarabia, stabilindu-se la Lvov.

În 1947, fiind student la Institutul de Ingineri Silvici din Lvov, după trei luni este alungat din oraş ca fost deţinut politic. Datorită altui român stabilit la Lvov, doctor în medicină Alexandru Medveţchi, obţine o nouă viză de reşedinţă la Lvov, unde lucrează 20 de ani ca şofer.

În 1958 este reabilitat. Termină Politehnica în 1968 şi lucrează în parcul de autobuze din Lvov ca inginer mecanic, apoi inginer principal. În 1970 se transferă cu serviciul la fabrica de autobuze "Laz", unde este şef de autobază timp de 17 ani. În anii '70 are un atac de cord şi la spital îşi redactează primele manuscrise memorialistice.

În 1984 se pensionează şi întreprinde o călătorie cu automobilul propriu până la Vladivostok - 14 000 km - revăzând locurile de suferinţă.

În 1989 se întoarce în Basarabia, la Chişinău, luând parte la mişcarea de eliberare de sub jugul rusesc. În 1993 îşi editează trilogia "Cu gândul la tine, Basarabia mea", fiind sponsorizat de un mare patriot român, Sergiu Grossu de la Paris, în care descrie tragedia românilor din Basarabia sub ocupaţia sovietică.

Trilogia conţine: volumul 1 - Cu gândul la tine, Basarabia mea, volumul 2 - Pe drumurile pribegiei şi volumul 3 - Timpuri şi oameni. În 2003 a apărut volumul Destine româneşti[1], sponsorizat de Gavrilă Buju, român din Canada. În 2005 Vadim Pirognan în colaborare cu Valentin Şerbacov lansează cartea Calvarul (pe valurile vieţii [2].

În 2002 înfiinţează la Chişinău, pe str. Negruzzi, "Muzeul Memoriei Neamului"[3] cu materiale despre tragedia românilor din Basarabia.

În anul 2003 a reuşit, împreună cu alţii, să înfiinţeze un centru cultural - "Memoria Neamului" - unde se organizează o dată pe săptămână cursuri pentru elevi şi studenţi, pentru ca aceştia să cunoască adevărul istoric, să afle despre tragedia basarabenilor şi crimele comise de comunişti, cursuri sponsorizate de un român din Germania.

Vadim Ştefan Pirogan a fost preşedintele şi fondatorul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Veteranilor Armatei Române din Republica Moldova, ales în 1998, după decesul patriotului român basarabean Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan, unul din făuritorii Unirii Basarabiei cu România în 1918. A deţinut fucţia de vicepreşedintele a asociaţiei "Pro Basarabia şi Bucovina".

Scriitorul şi deţinutul politic, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă la 16 ianuarie 2007, la vârsta de 86 de ani, la Chişinău, în acea zi urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi "Românii de la est de Bug", opera unui alt român, victimă a comunismului, Anton Golopenţia.

S-a aflat alături de soţia sa, Veronica, timp 58 de ani, având împreună trei copii. A luptat neostenit până în ultima sa zi pentru visul realizarea unui vis: unirea Basarabiei cu România.

Petre Teodorovici

Petre Teodorovici
18 mai 1950 - 6 iulie 1997

Piesele lui Petre Teodorovici le cinta Ion Suruceanu, Anastasia Lazariuc, Nina Crulicovschi, Nikolai Karacentev, Filip Kirkorov… Multe nume sonore ii datoreaza popularitatea acestui compozitor. Petre Teodorovici a devenit cunoscut dupa ce a scris melodia "Melancolie dulce melodie", care este si astazi interpretata de indragita interpreta Sofia Rotaru.

Un concert in amintirea compozitorului a avut loc la Palatul National din capitala, la care au participat Ion Suruceanu, Anastasia Lazariuc, Gheorghe Topa, Alexandru Cosovan, Cristi Aldea-Teodorovici. La serata au participat si oaspetii din Romania, Gabriel Dorobantiu si Nina Crulicovschi. In concert au rasunat piesele lui Petre Teodorovici in interpretarea tinerilor cintareti, printre care si Natalia Gordienco. Invitatul special al serei a fost Alexei Vaisbrod din Germania, fostul solist al trupei "Ecou". Aceasta trupa s-a format in 1980, iar peste trei ani membrii acesteia au inceput colaborarea cu Petre Teodorovici. El a scris pentru "Ecou" multe piese, in afara de aceasta, membrii formatiei faceau aranjamente si inregistrau piese pentru acei artisti, cu care compozitorul colabora paralel. De-a lungul existentei sale, trupa "Ecou" a sustinut un singur concert solo, restul s-au desfasurat in colaborare cu alti artisti, printre care si Filip Kirkorov. De mentionat, Kirkorov si-a inceput cariera artistica la mijlocul anilor '80, in Moldova si anume cu piesele lui Petre Teodorovici.

Ideea organizarii unui asemenea concert apartine lui Alexandru Rai, fostul administrator al formatiei "Ecou". Concertul in amintirea compozitorului a fost organizat in premiera. Deocamdata nu se stie daca acesta va deveni o traditie, deoarece totul se rezuma la bani.

Desi artistii care au iesit in scena au cintat pe gratis, organizatorii oricum si-au asumat mari cheltuieli. Din lipsa de finante, n-au reusit sa-i aduca la concert pe Filip Kirkorov si Sofia Rotaru.
Petre Teodorovici a fost ucenicul lui Eugen Doga. A inceput sa scrie piese din 1977. S-a stins subit din viata la 6 iulie 1997, la numai 47 de ani, fiind bolnav de diabet zaharat. Cei apropiati spun ca Petre Teodorovici era un mare artist, o persoana carismatica, un om care-ti putea intinde o mina de ajutor in orice clipa si pur si simplu un om deosebit.

Petre Teodorovici si fiica sa Laura

Aceeaşi privire profundă, acelaşi zâmbet senin. Laura (Laurenţia) Teodorovici are 25 de ani şi poartă cu mândrie numele tatălui său, regretatul compozitor şi interpret Petre Teodorovici. Absolventă a Liceului
„M. Eliade” şi a Facultăţii bănci şi burse de valori, la ora actuală Laura lucrează ca economist la „Victoriabank”. Este mămica unui băiat de aproape doi ani, căruia îi spune Daniel-Petru.
scări. Odată mi-a adus un rucsac cu ceas pe el şi toată şcoala m-a botezat „fata cu rucsac cu ceas”. Altă dată mi-a dăruit un căţeluş... Câinele a murit la trei zile după ce tata a plecat din viaţă”, îşi aduce aminte Laura, singura fiică a lui Petre Teodorovici. După moartea părintelui său, s-a simţit singură pe lume. L-a pierdut pe când avea 16 ani. S-a Scena nu a atras-o niciodată, deşi mai mulţi ani a frecventat un studio muzical de la Ciocana, clasa pian. În schimb, probabil, ca nimeni alta, cunoaşte în detalii viaţa din culise a artiştilor – era mereu alături de tatăl său în concerte, turnee, croaziere. Laura a avut o copilărie frumoasă, alături de naşii săi de botez, Nina Crulicovschi şi Ion Suruceanu, şi de vedetele muzicii uşoare – Anastasia Lazariuc, Gheorghe Ţopa, Nadejda Cepraga, Filip Kirkorov... „Tata a fost cel mai bun om de pe pământ. Întotdeauna i-am simţit grija, dragostea şi atenţia. Când venea de peste hotare, îmi aducea cele mai frumoase lucruri pe vremurile celea. Dacă îi vedeam maşina în faţa casei, zburam pur şi simplu pe gândit, disperată: ce o să se întâmple cu ea? Cine o va sprijini? Cine o va apăra? Alături i-au rămas mama şi cei mai buni prieteni ai tatălui – Laurenţiu Popovici (numele i-a fost ales în cinstea lui), Alexandru Raiu, medicii Vladimir Hotineanu şi Adrian Tănase. Când îi este greu pe suflet, ştie că oricând poate găsi acel umăr salvator la Nina Crulicovschi – cel mai apropiat om al familiei Teodorovici, sora de cruce a tatălui.
Peste o lună, se împlinesc zece ani de când Petre Teodorovici ne-a spus adio. Concertul din acest an in memoriam (realizat datorită eforturilor lui Alexandru Raiu şi sprijinului omului de afaceri, Leonid Volneanschi) a fost un gest de recunoştinţă şi neuitare faţă de creaţia marelui artist. Piesele lui sunt cântate astăzi deopotrivă de interpreţi cunoscuţi şi de tinere talente. Şi sufletul Laurei se umple de fericire, dimineţile îi par mai luminoase şi serile mai romantice. Iar atunci când aude „Cântă pianul” (piesa pe care tata a scris-o special pentru ea), ştie că muzica lui Petre Teodorovici este una veşnică. (r.t.)
sursa: www.vipmagazin.md

Vasile Vasilache

Vasile Vasilache
4 iulie 1926 - 7 iulie 2008

În noaptea de 7 iulie 2008 a plecat subit dintre noi Vasile Vasilache, unul dintre cei mai importanţi prozatori ai vremurilor noastre.
S-a născut la 4 iulie 1926 la Unţeşti, judeţul Bălţi. Studiile gimnaziale le-a urmat la Iaşi. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic ,,Ion Creangă” din Chişinău, iar în 1964 - Cursurile Superioare de Scenaristică din Moscova.
A fost profesor de română la Şcoala medie din Cetireni, redactor la revista „Nistru”, membru al Colegiului şi redactor la Studioul ,,Moldova-film”, redactor-şef la revista „Columna”.
Nuvelistica sa impune un scriitor original înzestrat cu darul povestirii şi neconformat preceptelor ideologice ale timpului: „Trişca” (1961), „Două mere ţigance” (1964), „Tăcerile casei aceleia” (1970), urmate de „Elegie pentru Ana-Maria” (1983), „Mama-mare, profesoară de istorie”, „Navetista şi pădurea” (1989), „Surâsul lui Vişnu” (1993) ş.a. A cultivat în proza scurtă şi în roman formula lirico-simbolică crengiană-sadoveniană, fiind totodată deschis tehnicilor narative moderne.
Punctul culminant al creaţiei sale epice îl constituie „Povestea cu cocoşul roşu” (1996), un roman-parabolă, care a fost apreciat de critică drept ,,unul din cele mai interesante romane din tot ce a dat literatura basarabeană” şi drept ,,primul roman postmodern scris în Basarabia”. Înalt apreciat de cititori şi specialişti, cartea a atras critici dure din partea autorităţilor comuniste, prozatorul fiind nevoit să practice traducerea, fiind şi în acest domeniu un mare artist al cuvântului. Îi datorăm versiunile româneşti ale prozelor lui Cehov, Puşkin, Haşek, Şukşin, Aleco Constantinov, Rasputin.
A participat activ la Renaşterea naţională basarabeană, semnând articole publicistice, dând interviuri, vorbind în cadrul adunărilor.
A fost distins cu ,,Insigna de Onoare” (1986) şi ,,Ordinul Republicii” (1996), Premiul Naţional (1994) şi ,,Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
A fost un slujitor fidel al limbii române şi un cavaler al adevărului. Colegii săi i-au preţuit mereu verticalitatea morală şi modul ferm de a lua atitudine în problemele vieţii publice şi culturale.
Dumnezeu să-l odihnească în pace cu drepţii.

Mihai Dolgan

Mihai Dolgan
14 martie 1942-16 martie 2008

Mihai Dolgan s-a nascut la 14 martie 1942 în satul Vladimiresti, raionul Sângerei într-o veche familie româneasca. Dupa reîntoarcerea trupelor sovietice în Basarabia, familia sa a fost deportata în Republica Buriata, Siberia pentru crima de a fi posedat câteva desetine de pamânt. Visul tanarului Mihai era sa creeze o trupa de jazz, lucru pe care l-a realizat in 967. Atazi, dupa 40 de ani de la infiintarea trupei, cantecele "Norocului" le cunoaste toata lumea. "De ce plang chitarele", "Canta un artist", "Primavara", "Dor, Dorule" sunt piese care nu vor disparea niciodata din patrimoniul national al tarii noastre, dar mai ales, din inimile oamenilor. Printre succesele care nu au întârziat sa apara ar trebui amintite doua: la începutul anului 1970 "Noroc" obtinea titlul laurii Festivalului International "Lira Bratislavei" ca reprezentant al Casei de Discuri "Melodia" din Moscova iar piesa "Cânta un artist" a intrat în Topul 10 britanic.

Formatia "Noroc" nu a fost acceptata din start, piesele sale fiind considerate de orientare proocidentala si ca ar face "propaganda sexuala". Pentru ca ansamblul artistic "Noroc" sa poate concerta, era nevoie de aprobarea Consiliului Artistic al onicii si a Colegiului Ministerului Culturii. Principalul responsabil al campaniei de desfiintare a "Norocului" era Mihail Plesico, seful sectiei de Cultura al CC al PCM. Pâna la urma decizia definitiva a revenit Ministerului Culturii din RSS Moldova. Ordinul nr. 477 din 16 septembrie 1970 semnat de ministrul Leonid Culiuc condamna formatia la desfiintare, fara dreptul de a mai activa în Moldova. Cu timpul, lucrurile s-au mai îmbunatatit, iar în 1988 "Norocul" a revenit pe scena mare. Formaţia "NOROC" a fost una din cele mai fascinante care a bulversat societatea moldoveneasca din vremea aceea, iar astazi, liderul ei a trecut la cele vesnice.

Eugen Coşeriu

Eugen Coşeriu

Eugen Coşeriu (sau Eugeniu Coşeriu, Eugenio Coseriu, n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, judeţul Bălţi, azi în Republica Moldova, d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania) a fost un filolog romanist. Doctor în Filologie şi Filosofie, autorul unui număr de peste 50 de volume şi a mii de pagini de exegeză, al unor noi teorii despre principiile fundamentale ale filologiei, contribuie la îmbogăţirea metodologiei disciplinelor lingvistice. A fost ales membru de onoare al Academiei Române (1991). Conform afirmaţiei lui Mircea Borcilă (Universitatea din Cluj), Eugen Coşeriu a fost "cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor omului".

Studii

Eugen Coşeriu a absolvit liceul "Ion Creangă" din oraşul Bălţi, apoi şi-a continuat studiile în filologie la universităţile din Iaşi, Roma şi de filosofie la Universitatea din Milano. Între 1950 şi 1963 a predat la Universitatea din Montevideo, Uruguay, între 1961 şi 1963 fiind profesor-invitat şi la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 şi până la sfârşitul vieţii a fost profesor la Tübingen. Mai multe generaţii de discipoli ai lui Eugen Coşeriu constituie Şcoala de lingvistică de la Tübingen. A fost Doctor Honoris Causa al aproape 50 de universităţi din întreaga lume.

Activitate

Opera ştiinţifică a lui Eugen Coşeriu n-a cunoscut prea multe ediţii în limba română, majoritatea lucrărilor savantului au apărut în italiană, spaniolă, germană, franceză şi alte limbi. Traducerea în româneşte a Lecţiilor de lingvistică generală a fost un eveniment reverberant în viaţa academică de la Chişinău şi Bucureşti. Lucrarea este una de referinţă în domeniu, apariţia ei marchează, în opinia discipolului de la Cluj al lui Coşeriu, lingvistul Mircea Borcilă, "un moment important în procesul istoric de recuperare a gândirii ştiinţifice a marelui savant şi de emancipare a teoriei lingvistice româneşti", dat fiind că "în contextul numeroaselor cărţi de acelaşi gen apărute, în diverse limbi, în ultima jumătate de secol, aceste Lecţii de lingvistică generală se disting, într-un mod deosebit de pregnant, prin altitudinea epistemiologică şi vastitatea orizontului investigaţional, prin temeinicia inegalabilă cu care sunt evaluate marile doctrine ale lingvisticii contemporane şi, nu în ultimul rând, prin limpezimea şi claritatea cu care sunt înfăţişate contururile abordării proprii asupra fenomenului lingvistic". (Vezi: Eugen Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura ARC, 2000, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă). Totuşi, în mod evident, concepţia coşeriană trebuie studiată în ansamblu, ca sistem. Lucru pe care şi l-au propus discipolii marelui filolog.
Eugen Coşeriu a menţinut legături strânse cu mediul ştiinţific românesc şi cu baştina, revenind deseori atât în satul său natal, cât şi la Bucureşti, Cluj, Chişinău. În calitatate de om de ştiinţă nu a ezitat să-şi susţină cu fermitate convingerile, chiar atunci când acestea veneau în contradicţie cu un regim sau altul. Referindu-se la practicile de "purificare lingvistică" la care recurg autorităţile de la Chişinău, promovând ideea existenţei unei limbi moldoveneşti, în cadrul conferinţei ştiinţifice Unitatea limbii române - cu privire specială la Basarabia şi Bucovina, Eugen Coşeriu a reiterat opinia, pe care a susţinut-o mereu, că "a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”.
În comunicarea susţinută la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi-Chişinău, 6-9 iunie 1994) Eugen Coşeriu face o prezentare generală a tipologiei limbilor romanice, oprindu-se asupra locului limbii române printre limbile romanice şi stării actuale a dialectului dacoromân. Comunicarea conţine de asemenea o argumentare riguroasă (sub aspect genealogic, tipologic şi al "arealului") a tezei privind unitatea dialectului dacoromân. Lingvistul insistă asupra fraudelor ştiinţifice comise de susţinătorii teoriilor care neagă unitatea acestuia. Chestiunea care îl preocupă pe Coşeriu în mod deosebit este menţinerea acestei unităţi, aspect pe care îl abordează într-o altă comunicare, prezentată la Sesiunea Ştiinţifică "Limba română şi varietăţile ei locale" (Bucureşti, 31 octombrie 1994). Una dintre concluzii fiind că: "limbă a culturii şi limbă de stat este limba română pentru întreg spaţiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independenţa Republicii Moldova ca stat, tot aşa cum nu subminează independenţa Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoaşterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor ţări", pentru că, le aduce aminte Coşeriu oponenţilor săi, "graniţele politice nu au coincis şi nici nu pot coincide cu cele lingvistice".

Eugeniu Coşeriu la a 80-a aniversare (27 iulie 2001) celebrat la Tübingen.
Consulul general spaniol Diego María Sánchez Bustamante îi acordă premiul " Crucea lui Alfonso X el Sabio"

Ion Dumeniuc

Ion Dumeniuc

Ion Dumeniuc (1936-1992) a fost unul dintre savanţii chişinăuieni, care au participat activ în opera de renaştere spirituală a românilor din Basarabia. Este autorul materialelor didactice pentru învăţământul superior: "Introducere în lingvistică" (1980) "Lingvistica generală" (1985), "Norme ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române" (1990) şi a. A fost primul redactor-şef al revistei "Limba română". Din septembrie 1991 şi până la moarte a fost director al Departamentului de Stat al Limbilor, din iulie 1992 devenind şi membru al Guvernului Republicii Moldova.

Monumentul de la mormântul lui Ion Dumeniuc
executat de sculptorul Tudor Cataraga

Gheorghe Vodă

Gheorghe Vodă

Meritele artistice ale acestui om deosebit de curat si drept au fost la fel de mari ca si cele civice. Gheorghe Vodă, un adevarat Domnitor al poeziei, eseului si filmului, a fost si unul din Marii Romani ai Basarabiei, un luptator curajos pentru reintregirea neamului romanesc. Cinematografia sa documentara a pus in anii 1963-1965 baza filmului poetic basarabean (un film documentar cu poetica crestin-ortodoxa) care a avut un succes urias in fosta URSS. Inceput in perioada dezghetului hrusciovist filmul artistic "Se cauta un paznic" (1965) sta la baza intregii cinematografii nationale basarabene.

Dupa 1968 Gheorghe Vodă a fost alungat din cinematografie, iar cartea lui de poezie "Aripi pentru Manole" (1968) a fost arsa imediat dupa ce a iesit de sub tipar. A fost un civilizator al Basarabiei. Cu el artele romanesti dintre Nistru si Prut nu au cazut in provincialism si lichelism politic. Pretuia la justa valoare tinerii scriitori, cineasti, artisti plastici. Multi ani, retras in functia de consultant literar al Uniunii Scriitorilor, a ajutat practic pe toti artistii la inceput de drum sa-si gaseasca o cale spre realizare. Dupa 1988 a participat activ practic la toate manifestarile anticomuniste si nationale, a fost un luptator curajos impotriva mizeriei comuniste si a celor care murdaresc in Basarabia neamul românesc. Luni dimineata, sute de oameni s-au adunat la Uniunea Scriitorilor din Chisinau ca sa-l petreaca pe Gheorghe Vodă pe ultimul drum. Un sobor de preoti ai Mitropoliei Basarabiei a tinut o preafrumoasa slujba de pomenire pe care marele poet si cineast a meritat-o din plin. La mitingul de doliu au vorbit Arcadie Suceveanu, Vladimir Besleaga, Andrei Vartic, Ion Ungureanu, Andrei Strambeanu, Ion Murzac (din partea consatenilor de la Valeni, Cahul), Mihai Poiata, Anatol Codru, Vlad Zbarciog si Boris Marian. Poetul Gheorghe Vodă a fost inmormantat la Cimitirul Central din Chisinau.

Ion VATAMANU

Ion VATAMANU

A venit la Chisinau din Tara Fagilor si a plecat la Domnul impovarat de dureri si poezie (1 mai 1937, comuna Costiceni, judetul Hotin, 9 august 1993, Chisinau). Poet si eseist deopotriva de talen tat in ambele domenii. Chimist de profesie, dupa absolvirea Universitatii de Stat din Moldova (1960) a lucrat sef de laborator la Academia de Stiinte din Republica Moldova. In 1990 a fost ales deputat in Parla mentul Republicii Moldova, unde a fost presedinte al Comisiei pentru cultura si culte. Carti de poezie: Primii fulgi (1962), Ora pasarii (1974), De ziua frunzei (1977), Iubire de tine (1981), Maslinul oglindit (1983), Dimineata marului (1986), Nimic nu-i zero (1987), Atat de mult al pamantului (1990) s. a. Doua carti rezistente de ese uri: Viata cuvantului (1980) si A vedea cu inima (1984).

S-a manifestat ca luptator fervent pentru eliberarea nationala a romanilor din Republica Moldova si Bucovina, in 1987 si mai incoace scriind unele poezii preponderent retorice, de o larga au dienta: Ce vor scriitorii?, Unire, moldoveni!, Celor ce pun graiul la vot, Un popor de felul nostru, Matern la Bucovina etc.
Cartea sa De pe doua margini de razboi a fost oprita de cen zura comunista, ca sa vada lumina tiparului peste un an, in 1983, cu titlul Maslinul oglindit, sprijinita de o prefata semnata de Pavel Botu, pe atunci presedinte al Uniunii Scriitorilor si om de incredere al regimului comunist. Ion Vatamanu a fost un reformator indraznet al poeziei roma nesti din stanga Prutului, riscand in 1962 sa dea o carte de versuri libere, albe, deosebite de cele cultivate la noi in epoca. Apoi a tra dus din Walt Whitman, din Imant Ziedonis, asimiland creator un vers cu care nu prea eram obisnuiti. Apoi si-a ales drept metafora si simbol frunza, explorand acest motiv intr-o carte intreaga De ziua frunzei si punandu-ne din nou la incercare gusturile si pri ceperile. Dupa care se intorcea in Tara Fagilor, de unde ne aducea multe si surprinzatoare Secunde cu munti. Pana ne-am obisnuit cu el si l-am simtit Atat de mult al pamantului (e titlul volumului sau din 1990) si atat de mult al nostru.