Emil Loteanu

Emil Loteanu
6 noiembrie 1936 - 18 aprilie 2003

Emil Loteanu s-a născut la data de 6 noiembrie 1936, în satul Clocuşna din raionul Ocniţa (pe atunci în România, astăzi în Republica Moldova). A învăţat la şcoala din Clocuşna. După anexarea Basarabiei de către URSS în anul 1944, Emil a rămas la Rădăuţi, împreună cu tatăl său (Vladimir), în timp ce fratele său, Marcel, şi-a însoţit mama (Tatiana) la Bucureşti. A urmat apoi studii la Liceul Sf. Sava din Bucureşti. În decembrie 1949, rămas orfan de tată, el a trecut ilegal Prutul, refugiindu-se la casa bunicilor din Colencăuţi. A fost prins şi predat grănicerilor români, care l-au trimis la Bucureşti, unde mama sa lucra la Ambasada Sovietică. În anul 1950, pe când familia Loteanu locuia lângă Studiourile Sahia, în casa lor s-a turnat primul film artistic românesc – «Viaţa învinge». A încercat să dea examen la IATC Bucureşti, dar dosarul său de admitere a fost respins [1]. În anul 1952 a cerut să fie repatriat şi s-a reîntors la Clocuşna, cu scopul de urma studii de cinematografie la Moscova, deoarece fusese respins la Bucureşti. În perioada 1953-1954 a fost actor la Teatrul dramatic “A.S.Puşkin” din Chişinău. "Într–una din zile, fiind cu mama la Cernăuţi, a intrat la un cinematograf şi a văzut un film american. I–a plăcut atât de mult, încât a fost marcat pentru o viaţă. Când a susţinut examenul la cinematografie, la VGIK, a scris anume despre acel film pe care l–a văzut cu mama la Cernăuţi", îşi amintea fratele său, Marcel Loteanu [2]. A urmat cursuri de actorie la Şcoala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT) din Moscova (1954-1956) şi de regie la Institutul Unional de Cinematografie (VGIK) din capitala URSS (1956-1962). După absolvirea Şcolii de regie, a fost angajat în anul 1962 la studioul Moldova-film, lucrând în perioada 1973 - 1983 ca regizor la studioul Mosfilm din Moscova. În anul 1968 a devenit membru al PCUS. În anul 1985 a revenit în RSS Moldovenească, îndeplinind în perioada 1987-1992 funcţia de preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova. A avut un rol important în formarea a două promoţii de regizori de film în cadrul Şcolii superioare de regie. El a fondat "Asociaţia experimentală de creaţie Phoenix-M", revista de teatru şi film "Lanterna Magică", fiind şi autorul emisiunii televizate "Se caută o stea". De asemenea, a fost conducătorul cursului de actori de teatru şi film la Institutul de Arte din Chişinău. Printre tinerii actori formaţi de Emil Loteanu amintim pe Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Victor Ciutac, Maria Sagaidac, fraţii Victor şi Mircea Soţchi-Voinicescu etc. Ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul regiei de film, i s-au conferit titlurile de Maestru Emerit al Artei din Moldova (1969), Artist al Poporului din Federaţia Rusă (1980), titlul de membru de onoare al Academiei Internaţionale de film Nike. De asemenea, a primit Premiul de Stat şi Ordinul Republicii. În anul 2001, a primit Premiul pentru excelenţa artei regizorale, decernat la Ateneul Român din Bucureşti. Emil Loteanu a încetat din viaţă la data de 18 aprilie 2003, într-un spital din Moscova, fiind înmormântat în cimitirul Vagankovski din capitala Rusiei.

Activitatea cinematografică.
Emil Loteanu este autorul a peste 20 de filme de succes, la realizarea cărora a participat atât prin regizarea lor, cât şi prin scrierea de scenarii. El a debutat în cinematografie în anul doi de studenţie, semnând scenariul şi regia la filmele documentare de scurtmetraj Hora mare (1959), Amintiri din copilărie (1960), Piatra, timpul, cântecul (1961).Debutul său ca autor de filme de lungmetraj a avut loc în anul 1963, cu Aşteptaţi-ne în zori (1963), film în care au debutat o serie de actori moldoveni cum ar fi: Ion Şcurea, Ecaterina Malcoci, Ilie Guţu, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni, Iulian Codău etc.

Pe platoul de filmare a filmului Gingaşa şi tandra mea fiară

Au urmat filme ca Poienele roşii (1966), în care au debutat actorii Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu, Această clipă (1968) (care a obţinut Premiul II la Festivalul unional de filme de la Minsk din 1970) şi Lăutarii (1971), cu care a obţinut mai multe premii cum ar fi: Premiul Scoica de aur la Festivalul internaţional de filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu la Festivalul internaţional ce dezvăluie tema artei şi folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internaţional de filme din Neapole (Italia, 1972), premiul spectatorilor şi al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978).

E. Loteanu si S. Toma in Paris, 1978.

Colaborarea sa cu studioul "Mosfilm" a fost marcată de regizarea a două capodopere: filmul Şatra (1976) despre viaţa ţiganilor de la începutul secolului al XX-lea, care a câştigat o mulţime de premii şi anume Marele Premiu Scoica de aur la Festivalul Internaţional de la San Sebastian (1976); premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977); premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional din Praga (1977); premiul pentru rezolvarea plastică a secvenţelor la Congresul XI al UNITEX din Paris şi filmul Gingaşa şi tandra mea fiară (1978), ecranizare a nuvelei "O dramă la vânătoare" de Anton Cehov, care a participat la Festivalul celor mai bune fime din lume din Belgrad (1979).Participă apoi la regizarea a două episoade a filmului Anna Pavlova (film distins cu Marele Premiu Pentru cea mai înaltă contribuţie în arta cinematografică, Marele Premiu pentru cea mai bună coproducţie, premiul Pentru cea mai bună lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film străin), realizat în coproducţie cu cineaşti din Anglia, Franţa, Cuba, RDG. În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, el a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viaţa şi creaţia poetului Mihai Eminescu.În anul 1993, Emil Loteanu a realizat ultimul său film intitulat Găoacea, în care are în distribuţie numeroşi interpreţi din România (Silviu Stănculescu, Mircea Diaconu). Este profesor onorific al Facultăţii de Arte Hyperion din Bucureşti, al cărei decan este regizorul Geo Saizescu, interpret în ultimul film al cineastului basarabean. În afară de filmele de ficţiune, Loteanu a realizat şi filmele de scurt metraj: Frescă pe alb (1967), Academicianul Tarasevici (1970), Oraşul meu alb (1973), Ecoul văii fierbinţi (1974), Eugeniu Doga (1983), Svetlana Toma (1984), Grigore Grigoriu, Durerea (1985) etc.

Activitatea literară.
Emil Loteanu s-a făcut cunoscut şi ca autor de cărţi de poezie şi proză scurtă. El a debutat cu versuri în paginile revistei Contemporanul din Bucureşti (1949). A publicat apoi volumele de versuri Zbucium (1956), Versuri (Ed. Lumina, Chişinău, 1970), Sufletul ciocârliei (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1974) şi plachetele Chemarea stelelor (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1962) şi Ritmuri (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1965).
De asemenea, a publicat şi cărţi de proză cum ar fi Vioara albă (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1963), Bucolica (1966) şi Lăutarii (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1972), ultimele două fiind ecranizate de către Loteanu. Deşi versurile sale prevesteau un talent de poet, la sfârşitul anilor '60 Loteanu a renunţat la activitatea literară în favoarea celei cinematografice.

Mormântul regizorului. Cimitirul "Vaghanikov", Mosocova.

Gheorghe Briceag

Gheorghe Briceag

15 aprilie 1928 - 16 august 2008

Gheorghe Briceag a fost un cunoscut apărător al drepturilor omului în Republica Moldova şi presedinte al Filialei Bălţi a Comitetului Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului;
A fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolşevică la zece ani de GULAG şi mai apoi la şapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistenţă antisovietică din Basarabia.
La 27 aprilie 2005, Gheorghe Briceag a intrat în posesia Premiului Homo Homini ("Premiul pentru Demnitate Umană") pentru anul 2004, oferit de Fundaţia People in Need. Gheorghe Briceag este unicul reprezentant al Republicii Moldova, care s–a învrednicit de acest premiu şi al şaptelea din lume. Premiul Homo Homini i–a fost acordat pentru contribuţia la protecţia drepturilor omului în Republica Moldova şi pentru opunerea sa procesului de reinstalare a simbolurilor şi ideologiei sovietice.
În ultimii ani, Gheorghe Briceag a devenit simbol al luptei cu comunismul. El s-a opus cu vehemenţă intenţiilor autorităţilor locale şi Partidului Comuniştilor de a reinstala monumentul lui Lenin în centrul oraşului Balti. Briceag ameninţase că se va autoincendia dacă va fi reinstalat monumentul „tătucului”.
La Praga, Gheorghe Briceag a fost şi unul dintre cei cinci membri ai juriului la ediţia a şaptea a Festivalului "One World Human Rights", manifestare care face parte dintr–o reţea de 200 de festivaluri video/audio din Europa.

Andrei Vartic

Andrei Vartic

21 octombrie 1948 - 2 iunie 009

Născut pe 21 octombrie 1948 la Dănceni, jud. Chişinău, Republica Moldova. Român, creştin ortodox. Studii superioare în fizică şi spectroscopie (Universitatea de Stat din Chişinău, 1971), cercetător al vechilor culturi carpato-dunărene, fondator al Institutului Civilizaţiei Dacice, scriitor, jurnalist. Actualmente director de programe la Radio Vocea Basarabiei.

Andrei Vartic işi incepe viaţa ca tânăr student urmărit şi anchetat de KGB pentru conducerea mai multor acţiuni pro-romaneşti şi antitotalitariste. Timp de şapte ani nu este primit nicăieri la lucru; este arestat de mai multe ori la Moscova, Vilnius, Riga, Leningrad. La Chişinau este internat cu forţa la spitalul de psihiatrie. Apoi lucrează ca zidar in Siberia. Frecventează marile biblioteci şi muzee din fosta URSS.

Câteva dintre studiile şi eseurile din acei ani de început: “Despre structura informaţională a poeziei”, “Informaţie şi rostire”, “Lupta cu urâtul”, “Despre dominaţie”, “Limitele decizonale”, “Dacii şi informaţia”, “Eminescu şi Marshal McLuhan”, “Rezonanţe renascentiste în Balcani”, ”Şestov i problemî yazica v sovremennom mire”. Cărţi samizdat din acea perioadă: ”Drum prin rime”, “Arta iubirii”, “Jurnalul baltic”, “Ion”, “Pod peste fluviu”, “Scrisori din Bizanţ”, “Lupta cu moartea” etc. Cărţile şi studiile apar in ediţii “samizdat”, dactilografiate de autor în tiraje foarte mici. După 1989 fragmente din aceste studii au apărut în mai multe publicaţii de la Chişinau, Bucureşti, New York etc.

1977-1990. Elaborează structura cercetării multidisciplinare a civilizaţiei dacice. Cercetează “rostirile frumoase” şi informaţia urmând algoritmul dacic din “Harmides” (Platon). Creează în "underground" Teatrul poetic (1973), care va deveni unul din centrele mişcării de eliberare naţională din Basarabia.

Publicist, actor, regizor de film şi teatru. Fondează la Filarmonică Teatrul Poetic (16 martie 1977) fiind susţinut de Vladimir Curbeţ, Serghei Lunchevici, Gleb Ceaikovski-Mereşenu, Timofei Gurtovoi, Nicolae Sulac, Veronica Gârste, Mihai Dolgan, Mihail Murzac şi alţi mari oameni de cultură din Basarabia. Împreună cu Teatrul Poetic prezintă câteva mii de spectacole din literatura medievală şi clasică românească (câte 2-3 ori în fiecare sat românesc din Basarabia).

În urma acestor spectacole în Basarabia se creează peste 300 de teatre poetice româneşti de amatori. Scrie “Paravanul dintre actor şi rol”, “Visul unei nopţi de toamnă” (publicat şi în limba rusă în revista „Codri”), “Very Old TV-file” (publicat şi în limba rusă în revista „Codri” ), “Artă şi revoluţie”, “În pragul mileniului III”. Montează peste 50 de spectacole şi monospectaole în teatrul poetic, la Filarmonică, Palatul naţional şi la televiziune, recită mari fragmente din literatura clasică românească în peste 40 de monospectacole la televiziune (lucrare realizată împreună cu Nicolae Dabija, prezentator şi Iurie Roşca, redactor) - “Edip-rege”, “Pasăre în vânt”, “Lupii”, “Scene din viaţa trandafirului”, “Înoată, înoată bour negru”, “Vânturile, valurile”, “Comedienii”, “Pânze la orizont”, “Halta viscolelor”, “Ce vor scriitorii?” etc).

La casa de discuri “Melodia” din Moscova editează LP-ul de poezie ritualică românească “Inoată, inoată bour negru”. Realizează în 1980 filmul artistic “Medeea” (2 părţi – scenariu şi regie) care descrie crimele totalitarismului. Regizează seratele de autor ale lui Vladimir Curbeţ, Serghei Lunchevici, Nicole Sulac, „Masca pe scenă” a lui Glebus Sainciuc şi multe alte manifestări cultural-artistice. Turneu teatral la Moscova cu spectacolul “Halta viscolelor” după C. Aitmatov (dramatizare Val Butnaru, Andrei Vartic). Regizează ultima mare manifestare culturală din RSSM în Sala de Coloane de la Moscova închinată lui B. P. Haşdeu (mai 1988).

Propune (27 mai 1988) crearea Frontului Popular din Moldova. Organizează şi conduce adunarea de fondare a FPM (3 iunie 1988). Membru activ al cenaclului “A. Mateevici” şi FPM, orator la mitingurile antitotalitariste şi pro-româneşti, participant la organizarea Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989.

1990-1994. Deputat în primul Parlament al Republicii Moldova din partea FPM. Propune în Parlament "Banca naţională de informaţii a Moldovei ca nod www” (aprilie, 1990), ”Modelul Muşatin: tradiţii agricole şi industrii informaţionale” (1991), ”Economia de piaţă cu Omenie” (1992). Participă activ la crearea structurilor democratice ale Republicii Moldova propunând ”Regulamentul Parlamentului”, ”Legea de funcţionare a Guvernului”, ”Legea cu privire la economia de piaţă”, ”Stoparea pe cale paşnică a conflictelor regionale din fosta URSS”.

Fondează (5 septembrie 1991) prima fundaţie culturală din RM - “Basarabia” şi editura “Basarabia”. Editează revistele “Quo Vadis” şi “Fără machiaj”.

Din 1990 organizează anual mai multe expediţii de prospecţie în zona de locuire a dacilor carpatini. August 1994. Publică prima carte dacică - “Ospeţele nemuriri”, Vol I-III (apare şi în limba rusă în revista ”Codri”).

Montează spectacolele “Matca”, “Cârnăţarul”, “Moldavian Hard Rap” (şi dramatizare), “Udrişte” (şi dramatizare), “Preţioasele ridicole” (şi traducere după Moliere), “Shock, Show, Shop” (şi dramatizare), “În faţa morţii”, “Oameni de paie”, “Certarea lui Euclid (şi dramatizare)”, “Stele şi comedii” (şi dramatizare), “Troleibuzul”, ‘Noua sferă” (şi dramatizare), ”Vechea sferă” (şi dramatizare), “Căluşarii (şi dramatizare)” etc. Publică articole şi studii în probleme economice, filosofice, informaţionale în ziare şi reviste din republica Moldova şi România. Turneu teatral la Bucureşti (la teatrul L. S. Bulandra) cu spectacolele “Matca” de M. Sorescu şi “Cirnăţarul” de Aristofan...

Victor Ciutac

Victor Ciutac

12 ianuarie 1938 - 18 ianuarie 2009

Cunoscutul actor de teatru şi cinema a încetat din viaţă la 18 ianuarie, în jurul orei 17.00, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie. 
Victor Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004. Atunci el mărturisea reprezentanţilor presei: "După 45 de ani de teatru, am considerat că trebuie să am curajul să spun Mulţumesc, teatrule, mulţumesc, spectatori, şi să mă duc". Stabilit acum câţiva ani în dulcele târg al Ieşilor, pe 12 ianuarie artistul a împlinit 71 de ani.
Renumitul actor, născut în anul 1938 în satul Şirăuţi, judeţul Hotin (azi r. Briceni), a debutat în 1957 la Teatrul Dramatic din Bălţi, a făcut armata în Siberia, după care a urmat facultatea de Teatru şi Film a Conservatorului din Chişinău. Între 1964 şi 2004 a fost actor şi regizor la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, pe care l-a condus în perioada 1991–1995. Nume de primă mărime în teatrul basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovshci, „Tata”, Victor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum „Poienile roşii” (1966), „Lăutarii” (1971), „Ultimul haiduc” (1972), „Dimitrie Cantemir” (1973), „Calul, puşca şi nevasta” (1975), „Durerea” (1989), „Trecea o lebădă pe ape” (1982).
Strălucitul actor şi-a consacrat scrisului anii de după demisia din teatru, el este autorul unui roman de proporţii, "Exilaţi în umilinţă", apărut în 2006, editat la tipografia "Monarh" din Chişinău. Pentru acest roman Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România i-a acordat artistului Premiul „Al. Mateevici”. Despre acest volum al actorului criticul literar Valeria Manta Tăicuţu scrie: „Exilaţi în umilinţă” este un roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români. Victor Ciutac propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinându-şi cititorul să retrăiască aproape jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, când teritoriul, prin acordul dintre Hitler şi Stalin, a fost din nou ocupat de ruşi, şi terminând cu vremuri mai apropiate de noi, când rusificarea aproape că s-a încheiat, iar românii, câţi au mai rămas pe acele meleaguri după procesul intens de deportare / deznaţionalizare / discriminare, au devenit străini la ei acasă”.
 Într-un „post scriptum” la roman, V. Ciutac mărturiseşte: „Am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare prin singurătatea şi tristeţea ei (este vorba despre „Casa mea” a lui Grigore Vieru, n.n.) nu sunt capabil să pătrund”…
Victor Ciutac va fi înmormântat la Iaşi, miercuri, 21 ianuarie. Cei care doresc să-l conducă pe maestru pe ultimul drum pot merge la Iaşi într-un autocar care va porni de la Teatrul Naţional din Chişinău.  

Grigore Vieru

Grigore Vieru

14 februarie 1935 - 18 ianuarie 2009

Poetul Grigore Vieru, care a incetat din viata, in noaptea de sambata spre duminica, in urma unui stop cardiac, a reusit sa uneasca Romania si Moldova prin cuvantul scris, prin sinceritate si prin modestie, in ciuda regimurilor ostile de pe malurile Prutului. 

S-a nascut pe 14 februarie 1935, in satul Pererita din fostul judet Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, in familia de plugari romani a lui Pavel si Eudochia Vieru, nãscutã Didic. A absolvit scoala de sapte clase din satul natal in anul 1950, dupã care a urmat scoala medie din orãselul Lipcani, pe care o terminã in 1953. 

Cu mama Eudochia, sora si nepotelul.

A debutat editorial pe cand era student, in 1957, cu o plachetã de versuri pentru copii, "Alarma", apreciatã de critica literarã. In timpul studentiei, din cauza lipsurilor materiale, a fost nevoit periodic sa abandoneze cursurile. 

Anii de studentie

Dupa ce a absolvit, in 1958, Institutul Pedagogic "Ion Creangã" din Chisinãu, Facultatea Filologie si Istorie, Grigore Vieru s-a angajat ca redactor la revista pentru copii "Scanteia Leninistã", actualmente "Noi", si a publicat a doua culegeri de versuri pentru copii, "Muzicute". 

Pe 8 iunie 1960 s-a cãsãtorit cu Raisa, profesoarã de românã si latinã, cu care are doi fii. In acelasi an, Grigore Vieru s-a angajat ca redactor la revista "Nistru", in prezent "Basarabia", publicatie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. 

Cu sotia Raisa

Intre anii 1960 si 1963, a activat ca redactor la editura "Cartea Moldoveneascã", publicand, in 1961, doua plachete de versuri pentru copii, "Fat-Frumos curcubeul" si "Buna ziua, fulgilor!", iar in 1963 cartile pentru copii "Multumim pentru pace" (versuri) si "Fagurasi" (versuri, povestiri si cantece). In 1964, i-a fost publicat, in revista "Nistru", poemul "Legamant", dedicat lui Mihai Eminescu. 

Cu familia

Volumul "Versuri pentru cititorii de toate varstele", aparut in 1965, a fost distins, doi ani mai tarziu, cu Premiul Republican al Comsomolului in domeniul literaturii pentru copii si tineret. In 1967, i-au aparut culegerea pentru copii "Poezii de seama voastra" si poemul "Barbatii Moldovei", publicat de revista "Nistru". Poemul continea o dedicatie pentru "nationalistul" Nicolae Testimiteanu, care i-a facut pe cei de la cenzura sa opreasca tiparirea si sa scoata dedicatia cu pricina. 

1968, an de cotitura 
Anul 1968 a produs o cotiturã in destinul poetului, consemnatã de volumul de versuri "Numele tãu". Cartea este apreciatã de critica literarã drept cea mai originalã aparitie poeticã. In chiar anul aparitiei, volumul a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literaturã nationalã contemporanã. 

Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga" si "Brancusi", iar alte douã sunt inchinate lui Nicolae Labis si Marin Sorescu. Asemenea dedicatii apar pentru prima oarã in lirica basarabeanã de dupa cel de-al doilea razboi mondial. 

Cartea "Duminica cuvintelor", aparuta in 1969 si ilustrata de pictorul Igor Vieru, a avut un asemenea succes in randul prescolarilor incat a devenit lectura constanta in fiecare gradinita. In anul urmator, Grigore Vieru, impreuna cu Spiridon Vangheli si pictorul Igor Vieru, a publicat "Abecedarul". 

Acesta a aparut dupa ce, timp de cativa ani, au existat mai multe demersuri sprijinite si de invatatorimea basarabeana, lucrarea fiind considerata nationalista de catre autoritati. Tot in 1970, a aparut volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai cateva zile dupa aparitie, in urma unui denunt, a fost retras din librarii pentru poemul "Curcubeul", in care a fost gasit "ascuns" Tricolorul Romanesc. 

In 1971 a aparut placheta "Versuri", iar in 1973 Grigore Vieru a trecut Prutul, intr-o delegatie de scriitori sovietici. A avut prilejul, astfel, sa participe la intalnirea cu redactorii revistei "Secolul XX", printre care Dan Hãulicã, Stefan Augustin Doinas, Ioanichie Olteanu, Geo Serban si Tatiana Nicolescu, si sa viziteze, la rugãmintea sa, mãnãstirile Putna, Voronet, Sucevita, Dragomirna si Vãratec. Mai tarziu, poetul a facut urmãtoarea mãrturisire: "Dacã visul unora a fost ori este sã ajungã in Cosmos, eu viata intreagã am visat sã trec Prutul." 

In anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, i-a facut o invitatie oficialã din partea uniunii, cãreia poetul i-a dat curs. Grigore Vieru a vizitat Transilvania, insotit de poetul Radu Carneci. In 1977, tot la invitatia Uniunii Scriitorilor din Romania, a mers, impreunã cu sotia, prin mai multe orase din Romania: Bucuresti, Constanta, Cluj-Napoca si Iasi. 

In acest timp, i-au fost publicate volumul de versuri "Aproape", aparut in 1974, cartea pentru cei mici "Mama" ilustrata de Igor Vieru in 1975, si volumul "Un verde ne vede!", pentru care i s-a decernat Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978). 

In 1978 i s-a publicat, la editura Junimea din Iasi, volumul "Steaua de vineri", prefatata de Nichita Stanescu, prin care s-a rupt tacerea intre scriitorii romani de pe ambele maluri ale Prutului. 

In 1980, lui Grigore Vieru i-au aparut "Abecedarul pentru prescolari", "Albinuta", "Fiindca iubesc"! (o noua culegere de versuri lirice) si "Sa cresti mari!" (culegere de cantece pentru copii). 

Un adevarat succes a reprezentat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela" in 1982, regizat de Ion Popescu Gopo, cu muzica compusa de Eugen Doga, iar autorul textelor pentru cantece - Grigore Vieru. 

Vieru, Doga, Popescu-Gopo

In 1983, a aparut "Taina care ma apara", in care s-au simtit primele accente profund sociale din creatia poetului. Anul urmator, Grigore Vieru si-a adunat cele mai frumoase poezii si cantece, medalioane si secvente publicistice in volumul "Scrieri alese". 

Spectacol interzis 
Cu ocazia implinirii a 50 de ani de existenta, Grigore Vieru a dorit sa faca, in 1985, un spectacol literar-muzical la Palatul Octombrie (azi "Palatul National"), insa evenimentul a fost interzis din ordine de la cel mai inalt nivel. 

Trei ani mai tarziu, in saptamanalul "Literatura si Arta", a aparut primul text poetic postbelic tiparit in Basarabia cu litere latine, semnat de Grigore Vieru. I se acorda cea mai prestigioasa distinctie internationala in domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. 

In 1989 a fost votat deputat al poporului. Dupa 1990, adunand in jurul sau pe cei mai populari interpreti si compozitori de muzica usoara din Basarabia, poetul a intreprins un turneu de succes in Moldova de peste Prut. Grigore Vieru a devenit membru de Onoare al Academiei Romane in 1990 si membru corespondent in 1993. 

Dupa Revolutia din 1989, in Romania i-au fost publicate mai multe carti intre care "Hristos nu are nici o vina!" (1991), "Curatirea fantanii" (1993), "Rugaciune pentru mama" (1994), "Izbavirea" (1999), volumul antologic "Cartea Vietii Mele" (2002). La Electrecord, Bucuresti, in 1992, a aparut discul de cantece "Rasai", realizat impreuna cu Doina si Ion Aldea-Teodorovici, pe care apare celebra melodie inchinata lui Mihai Eminescu. 

Culegeri din lirica si poezia sa pentru copii au aparut, de-a lungul anilor, in Franta, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielarus, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kargazstan si in alte tari. 

Sunt iarba, mai simplu nu pot fi 
In 1992, a fost propus de Academia Romana in pentru Premiul Nobel pentru Pace si i s-a conferit titlul onorific de "Scriitor al poporului din Republica Moldova". In 1995, cu ocazia implinirii varstei de 60 de ani, a fost sarbatorit oficial la Bucuresti, Iasi si la "Uniunea Scriitorilor din Chisinau". In acelasi an, poetul a fost ales membru al Consiliului de administratie pentru Societatea Romana de Radiodifuziune. 

Anul urmator, de Rusalii, poetul a pus o piatra funerara comuna, pentru mama sa si pentru el, pe mormantul celei care i-a dat viata, cu urmatoarele epitafuri daltuite de sculptorul Tudor Cataraga: "Pierzand pe mama, iti ramane Patria, dar nu mai esti copil", iar pentru sine: "Sunt iarba, mai simplu nu pot fi". 

Sensul epitafului sau Grigore Vieru l-a explicat celor prezenti: "A fi simplu nu este o treaba usoara. A fi simplu inseamna sa mori cate putin in fiecare zi, in numele celor multi, pana cand te preschimbi in iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?" 

In decembrie 2008, a fost lansat la Iasi volumul "Taina care ma apara", care cuprinde creatiile importante ale poetului din ultimii 50 de ani. 

In 2000, Grigore Vieru a fost decorat cu Medalia guvernamentala a Romaniei "Eminescu"- 150 de ani de la nastere. 

Pe 16 ianuarie 2009 poetul a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului şi a plamânilor şi contuzia organelor abdominale, având şanse minime de supravieţuire. Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chişinău–Hînceşti–Cimişlia–Basarabeasca. La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova şi director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chişinău, aflat într-o stare mai uşoară.

A încetat din viaţă pe data de 18 ianuarie a aceluiaşi an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgenţă din Chişinău în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem la date de 20 ianuarie, fiindu-i conferit Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Mare Cruce. 

Veniamin Apostol

Veniamin Apostol
15 august 1938 - 19 decembrie 2000

Veniamin Apostol (15 august 1938-14 decembrie 2000) s-a născut la Dubna în judeţul Soroca. A urmat actoria la Chişinău (1964 absolveşte), apoi regia la Moscova, în clasa profesorului Anatolii Efros. A susţinut doctoratul la GHITIS în anul 1977. A fost directorul Teatrului ,,Mihai Eminescu” (cu o altă denumire atunci), apoi, ca urmare a lipsei de loialitate a colectivului (1981),a fost eliberat, şi a ajuns mai tîrziu la Teatrul rus ,,A.P. Cehov” (1985). În anii 1990 a activat în cadrul Institutului de Arte din Chişinău, al cărui rector a fost pînă în anul 1998, cînd a fost îndepărtat din funcţie.

Criticul Pavel Pelin îl evocă astfel - ,,Alături de Valeriu Cupcea, Emil Loteanu, Mihail Grecu, Eugen Doga şi Ion Druţă – Veniamin Apostol pare să încheie lista clasicilor culturii moderne. În orice post, întotdeauna s-a bucurat de simpatia oamenilor – a spectatorilor, studenţilor, clasei politice, oamenilor de cultură şi artă din diferite ţări, funcţionarilor publici, învăţătorilor, chiar şi a ţăranilor”.

Maria Mâţu îl aprecia într-unul din studiile sale - ,,s-a aflat mereu în vîltoarea creaţiei, care ba îl ridica pe culmile sublimului, ba îl arunca în abisul disperării, al tristeţii şi al singurătăţii totale. Dar nici cea mai neagră tăcere nu i-a putut nicicînd atinge sufletul neîntinat, n-a reuşit să-i devoreze credinţa neclintină, în muncă, frenezia debordantă, optimismul încîntător, generozitatea curată în faţa momentului de creaţie…”.

Printre piesele care l-au impresionat în mod deosebit a fost ,,Cervus divinus”. V. Apostol scria într-un articol despre acesta - ,,Stînd în faţa textului druţian, îmi amintesc de nopţile de iarnă, pe cînd eram student la actorie şi veneam în vacanţă acasă. Mama aprindea lampa de gaz, deşi aveam şi lumină electrică, ac să nu bată prea tare la ochi: astfel îi părea mamei mele că putem sta mai liniştit de vorbă. O întrebam despre preoţi, despre mănăstiri, despre religie şi biserică (era credincioasă maică-mea), despre toate evenimentele satului, despre oamenii pe care pe atunci îi mai cunoşteam. Îmi răspundea în glumă maică-mea prin ,,childuri”, cu un umor uşor, cu durere, mă amuzau răspunsurile ei şi mă făceau să lăcrimez”.

A debutat în anul 1969 cu spectacolul ,,Noaptea privighetorilor”, B. Ejov. Pe lîngă mulţi autori străini, i-a montat şi pe ai noştri. Printre piesele autohtone se numără – ,,Unde eşti, Campanela”?, ,,Curajul bărbaţilor” (A. Marinat), ,,Tache, Ianche şi Cadîr” (V. Ion Popa), ,,Toate trei anotimpurile” (A. Busuioc), ,,Preşedintele”, ,,Pomul vieţii”, ,,Abecedarul”, ,,Destinul”, ,,Sperietoarea” (D. Matcovschi), ,,Mîrţoaga cu clopoţei”, ,,Casa mare” (I. Druţă), ,,Cîrlanii” (C. Negruzzi), ,,Kir Ianulidi” (V. Alecsandri).

Un loc deosebit printre omagiile aduse actorului, regizorului şi profesorului, se numără volumul ,,În vîltoarea creaţiei”, ediţie îngrijită de Maria Mâţu, apărută în anul 2004 la Editura ,,Cartea Moldovei” şi însumînd 316 p. Dintre motto-uri spicuim o întrebare retorică şi o cugetare. ,,Cine mai poate trăi sute de vieţi omeneşti într-o singură viaţă”?!
,,O ţară care-şi pierde teatrul e sortită pieirii”. Aici mai putem adăuga - ,,Sălile semipustii ale teatrului sunt rezultatul prieteniei de mulţi ani a spectatorului cu televizorul”.

Îl văd şi astăzi cum era aplaudat atunci minute în şir pe scena Teatrului Naţional ,,Mihai Eminescu”, alături de Dumitru Matcovschi. Şi regret… Cît de uşor a fost uitat un Om.

De Marius Tărâță

Timbru, aparut la 1 septembrie 2008, dedicat aniversarii a 70 de ani de la nasterea maestrului.

Grigore Grigoriu

Grigore Grigoriu
4 aprilie 1941 -  20 decembrie 2003

Grigore Grigoriu s-a născut la data de 4 aprilie 1941, în oraşul Căuşeni (judeţul Tighina). După absolvirea studiilor medii, devine actor amator pe scena Teatrului popular din Căuşeni. În anul 1959 este angajat ca actor la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Bălţi, jucând apoi în perioada 1965-1970 la teatrul de televiziune “Dialog”. În anul 1970 devine actor pe scena Teatrului “Luceafărul”.

Începând din anul 1966, colaborează cu studioul cinematografic “Moldova-film” (al cărui angajat devine în 1976), interpretând roluri în mai multe filme. Debutul său ca actor de film a avut loc în filmul "Poienele roşii", regizat de Emil Loteanu. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Sava Milciu din Poienele roşii (1966), Radu Negostin din Lăutarii (1971) şi Luiku Zobar din Şatra (1975).

Referitor la interpretarea sa din filmul "Şatra", Grigore Grigoriu povestea următoarele: Ca să joc în "Şatra", maestrul Loteanu m-a obligat să trăiesc într-o casă cu ţigani, unde seara începea cu cântece şi se încheia cu bătăi şi cu vărsare de sânge. Am înţeles atunci ce înseamnă infernul. Dar altfel nu se putea. Loteanu zicea că trebuie să ştiu totul despre ţigani. [1]

Grigore Grigoriu a primit titlul de Artist emerit în anul 1976, obţinând Premiul pentru cel mai bun rol masculin la Festivalul Internaţional de filme de la Praga (1977) pentru rolul său din filmul Şatra. De asemenea, i s-a decernat medalia "Meritul civic" (1992) şi titlul de Cavaler al Ordinului "Gloria muncii" (2002).

După destrămarea URSS-ului în anii '90, el a încercat să se ocupe de afaceri, dar fără a avea succes. În anul 2001 a candidat pentru alegerile în Parlament pe listele mişcării "Plai Natal".

Grigore Grigoriu a murit în urma unui accident rutier la data de 20 decembrie 2003, în apropiere de satul Palanca (raionul Ştefan Vodă). El se întorcea împreună cu un prieten de la o vânătoare, când maşina condusă de prietenul lui Grigoriu (o Volgă cu nr. de înmatriculare GAZ-31029) a fost lovită frontal de un alt automobil (Mazda), intrat brusc pe contrasens. Au decedat pe loc şoferul Volgii, Grigore Grigoriu şi un pasager al Mazdei. [2].

Grigore Grigoriu a fost căsătorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (care a decedat cu câţiva ani înaintea sa) şi avea doi copii: Traian şi Octavian.

Constantin Constantinov

Constantin Constantinov
7 iulie 1915 - 8 martie 2003

Constantin Constantinov s-a născut la data de 7 iulie 1915 în satul Sucleia din raionul Slobozia (Transnistria). A făcut studii la Institutul Agricol din Tiraspol (1932-1934) şi apoi la Şcoala teatrală din Odessa (1934-1937), devenind actor de teatru.

Începând din anul 1944, a jucat pe scena Teatrului muzical-dramatic "A.S.Puşkin" din Chişinău (azi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”). În anul 1953 a primit titlul de Artist al poporului. În teatru a jucat cu precădere roluri de comedie, interpretând circa 100 roluri.

În anul 1955 a debutat în cinematografie cu filmul muzical Leana, realizat de către studioul "M.Gorki" din Moscova. A jucat în aproximativ 50 de filme, interpretând roluri principale, episodice, dar de o mare densitate artistică. Printre aceste roluri menţionăm următoarele: Tulburel din Zece ierni pe-o vară (1969), Moş Căprian din Durata zilei (1974) şi Dionis Cucereanu din Casa lui Dionis (1980). El a jucat în film până în ultimii ani de viaţă, făcând parte din echipa Asociaţiei de Creaţie "Buciumul", condusă de regizorul Tudor Tătaru.

Actorul Constantin Constantinov a avut o fiică, Eleonora, care lucrează ca regizor de operă la Teatrul Naţional de Operă şi Balet. La data de 7 iulie 2000, preşedintele Petru Lucinschi al Republicii Moldova i-a conferit Medalia "Mihai Eminescu" ca o recunoaştere a activităţii sale de creaţie rodnică, a meritelor deosebite în dezvoltarea artei teatrale şi cinematografice şi a contribuţiei substanţiale la propagarea valorilor spirituale şi morale.

Constantin Constantinov a încetat din viaţă la data de 8 martie 2003, în municipiul Chişinău, fiind înmormântat în cimitirul din Strada Armenească.

În decembrie 2007, o stradă nouă din sectorul Rîşcani al municipiului Chişinău a primit numele actorului Constantin Constantinov, iar pe frontispiciul blocului nr. 71 din strada A. Sciusev, în care a locuit artistul, a fost instalată o placă comemorativă.

Portretul lui Constantin Constantinov pe un timbru din Republica Moldova.

Vadim Pirogan

Vadim Pirogan

28 iunie 1921 - 16 ianuarie 2007

Vadim Pirogan, (născut în 1921, în orasul Bălţi, decedat la 16 ianuarie 2007, Chişinău) era fiul lui Ştefan Pirogan, între anii 1923 şi 1934 primar al acestui oraş.

La 25 iunie 1941 Vadim Pirogan, absolvent a cinci clase la liceul "Ion Creangă" din Bălţi, înscris pe lista celor ce doreau să se refugieze în România, este arestat. A stat închis în lagărul Taişet-Bratsk, din Siberia, 5 ani de zile, unde din 1300 de români basarabeni au supravieţuit vreo 150 de oameni.

În 1946 se întoarce la Bălţi, se înscrie la Institutul Pedagogic din Bălţi dar, urmărit din nou de NKVD, părăseşte Basarabia, stabilindu-se la Lvov.

În 1947, fiind student la Institutul de Ingineri Silvici din Lvov, după trei luni este alungat din oraş ca fost deţinut politic. Datorită altui român stabilit la Lvov, doctor în medicină Alexandru Medveţchi, obţine o nouă viză de reşedinţă la Lvov, unde lucrează 20 de ani ca şofer.

În 1958 este reabilitat. Termină Politehnica în 1968 şi lucrează în parcul de autobuze din Lvov ca inginer mecanic, apoi inginer principal. În 1970 se transferă cu serviciul la fabrica de autobuze "Laz", unde este şef de autobază timp de 17 ani. În anii '70 are un atac de cord şi la spital îşi redactează primele manuscrise memorialistice.

În 1984 se pensionează şi întreprinde o călătorie cu automobilul propriu până la Vladivostok - 14 000 km - revăzând locurile de suferinţă.

În 1989 se întoarce în Basarabia, la Chişinău, luând parte la mişcarea de eliberare de sub jugul rusesc. În 1993 îşi editează trilogia "Cu gândul la tine, Basarabia mea", fiind sponsorizat de un mare patriot român, Sergiu Grossu de la Paris, în care descrie tragedia românilor din Basarabia sub ocupaţia sovietică.

Trilogia conţine: volumul 1 - Cu gândul la tine, Basarabia mea, volumul 2 - Pe drumurile pribegiei şi volumul 3 - Timpuri şi oameni. În 2003 a apărut volumul Destine româneşti[1], sponsorizat de Gavrilă Buju, român din Canada. În 2005 Vadim Pirognan în colaborare cu Valentin Şerbacov lansează cartea Calvarul (pe valurile vieţii [2].

În 2002 înfiinţează la Chişinău, pe str. Negruzzi, "Muzeul Memoriei Neamului"[3] cu materiale despre tragedia românilor din Basarabia.

În anul 2003 a reuşit, împreună cu alţii, să înfiinţeze un centru cultural - "Memoria Neamului" - unde se organizează o dată pe săptămână cursuri pentru elevi şi studenţi, pentru ca aceştia să cunoască adevărul istoric, să afle despre tragedia basarabenilor şi crimele comise de comunişti, cursuri sponsorizate de un român din Germania.

Vadim Ştefan Pirogan a fost preşedintele şi fondatorul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Veteranilor Armatei Române din Republica Moldova, ales în 1998, după decesul patriotului român basarabean Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan, unul din făuritorii Unirii Basarabiei cu România în 1918. A deţinut fucţia de vicepreşedintele a asociaţiei "Pro Basarabia şi Bucovina".

Scriitorul şi deţinutul politic, Vadim Pirogan s-a stins din viaţă la 16 ianuarie 2007, la vârsta de 86 de ani, la Chişinău, în acea zi urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi "Românii de la est de Bug", opera unui alt român, victimă a comunismului, Anton Golopenţia.

S-a aflat alături de soţia sa, Veronica, timp 58 de ani, având împreună trei copii. A luptat neostenit până în ultima sa zi pentru visul realizarea unui vis: unirea Basarabiei cu România.

Petre Teodorovici

Petre Teodorovici
18 mai 1950 - 6 iulie 1997

Piesele lui Petre Teodorovici le cinta Ion Suruceanu, Anastasia Lazariuc, Nina Crulicovschi, Nikolai Karacentev, Filip Kirkorov… Multe nume sonore ii datoreaza popularitatea acestui compozitor. Petre Teodorovici a devenit cunoscut dupa ce a scris melodia "Melancolie dulce melodie", care este si astazi interpretata de indragita interpreta Sofia Rotaru.

Un concert in amintirea compozitorului a avut loc la Palatul National din capitala, la care au participat Ion Suruceanu, Anastasia Lazariuc, Gheorghe Topa, Alexandru Cosovan, Cristi Aldea-Teodorovici. La serata au participat si oaspetii din Romania, Gabriel Dorobantiu si Nina Crulicovschi. In concert au rasunat piesele lui Petre Teodorovici in interpretarea tinerilor cintareti, printre care si Natalia Gordienco. Invitatul special al serei a fost Alexei Vaisbrod din Germania, fostul solist al trupei "Ecou". Aceasta trupa s-a format in 1980, iar peste trei ani membrii acesteia au inceput colaborarea cu Petre Teodorovici. El a scris pentru "Ecou" multe piese, in afara de aceasta, membrii formatiei faceau aranjamente si inregistrau piese pentru acei artisti, cu care compozitorul colabora paralel. De-a lungul existentei sale, trupa "Ecou" a sustinut un singur concert solo, restul s-au desfasurat in colaborare cu alti artisti, printre care si Filip Kirkorov. De mentionat, Kirkorov si-a inceput cariera artistica la mijlocul anilor '80, in Moldova si anume cu piesele lui Petre Teodorovici.

Ideea organizarii unui asemenea concert apartine lui Alexandru Rai, fostul administrator al formatiei "Ecou". Concertul in amintirea compozitorului a fost organizat in premiera. Deocamdata nu se stie daca acesta va deveni o traditie, deoarece totul se rezuma la bani.

Desi artistii care au iesit in scena au cintat pe gratis, organizatorii oricum si-au asumat mari cheltuieli. Din lipsa de finante, n-au reusit sa-i aduca la concert pe Filip Kirkorov si Sofia Rotaru.
Petre Teodorovici a fost ucenicul lui Eugen Doga. A inceput sa scrie piese din 1977. S-a stins subit din viata la 6 iulie 1997, la numai 47 de ani, fiind bolnav de diabet zaharat. Cei apropiati spun ca Petre Teodorovici era un mare artist, o persoana carismatica, un om care-ti putea intinde o mina de ajutor in orice clipa si pur si simplu un om deosebit.

Petre Teodorovici si fiica sa Laura

Aceeaşi privire profundă, acelaşi zâmbet senin. Laura (Laurenţia) Teodorovici are 25 de ani şi poartă cu mândrie numele tatălui său, regretatul compozitor şi interpret Petre Teodorovici. Absolventă a Liceului
„M. Eliade” şi a Facultăţii bănci şi burse de valori, la ora actuală Laura lucrează ca economist la „Victoriabank”. Este mămica unui băiat de aproape doi ani, căruia îi spune Daniel-Petru.
scări. Odată mi-a adus un rucsac cu ceas pe el şi toată şcoala m-a botezat „fata cu rucsac cu ceas”. Altă dată mi-a dăruit un căţeluş... Câinele a murit la trei zile după ce tata a plecat din viaţă”, îşi aduce aminte Laura, singura fiică a lui Petre Teodorovici. După moartea părintelui său, s-a simţit singură pe lume. L-a pierdut pe când avea 16 ani. S-a Scena nu a atras-o niciodată, deşi mai mulţi ani a frecventat un studio muzical de la Ciocana, clasa pian. În schimb, probabil, ca nimeni alta, cunoaşte în detalii viaţa din culise a artiştilor – era mereu alături de tatăl său în concerte, turnee, croaziere. Laura a avut o copilărie frumoasă, alături de naşii săi de botez, Nina Crulicovschi şi Ion Suruceanu, şi de vedetele muzicii uşoare – Anastasia Lazariuc, Gheorghe Ţopa, Nadejda Cepraga, Filip Kirkorov... „Tata a fost cel mai bun om de pe pământ. Întotdeauna i-am simţit grija, dragostea şi atenţia. Când venea de peste hotare, îmi aducea cele mai frumoase lucruri pe vremurile celea. Dacă îi vedeam maşina în faţa casei, zburam pur şi simplu pe gândit, disperată: ce o să se întâmple cu ea? Cine o va sprijini? Cine o va apăra? Alături i-au rămas mama şi cei mai buni prieteni ai tatălui – Laurenţiu Popovici (numele i-a fost ales în cinstea lui), Alexandru Raiu, medicii Vladimir Hotineanu şi Adrian Tănase. Când îi este greu pe suflet, ştie că oricând poate găsi acel umăr salvator la Nina Crulicovschi – cel mai apropiat om al familiei Teodorovici, sora de cruce a tatălui.
Peste o lună, se împlinesc zece ani de când Petre Teodorovici ne-a spus adio. Concertul din acest an in memoriam (realizat datorită eforturilor lui Alexandru Raiu şi sprijinului omului de afaceri, Leonid Volneanschi) a fost un gest de recunoştinţă şi neuitare faţă de creaţia marelui artist. Piesele lui sunt cântate astăzi deopotrivă de interpreţi cunoscuţi şi de tinere talente. Şi sufletul Laurei se umple de fericire, dimineţile îi par mai luminoase şi serile mai romantice. Iar atunci când aude „Cântă pianul” (piesa pe care tata a scris-o special pentru ea), ştie că muzica lui Petre Teodorovici este una veşnică. (r.t.)
sursa: www.vipmagazin.md