Valeriu Gagiu
1 mai 1938 - 21 decembrie 2010
Valeriu Gagiu s-a născut la data de 1 mai 1938, în orașul Chișinău. Și-a început activitatea de creație ca poet și jurnalist. A urmat apoi facultatea de scenaristică de film la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova - VGIK (1958-1963). Din anul 1962 este membru al Uniunii Scriitorilor și membru al Uniunii Cineaștilor.
Încă din perioada studenției, a început să colaboreze la studioul cinematografic "Moldova-film", semnând în anul 1961 scenariul filmului artistic "Omul merge dupa soare". Activitatea sa din anii '60 ține de afirmarea filmului poetic, el semnând scenariul la filmele Când se duc cocorii (1963), Strada ascultă (s/m, 1964) și Gustul pâinii (1966).
În anul 1966 debutează ca regizor cu filmul Gustul pâinii, la care a semnat și scenariul în colaborare cu Vadim Lisenko, regizând apoi filmul Zece ierni pe-o vară (1969). În anii '70 regizează filme de factură istorico-revoluționară: Explozie cu efect intârziat (1970), Ultimul haiduc (1972), Pe urmele fiarei (1976) ș.a. După realizarea unui film muzical - Unde ești, dragoste? (1981), Valeriu Gagiu ecranizează diverse opere din literatura clasică: Istoria unui galben (1983), Deținutul misterios (1986), Corbii prada n-o împart (1988), Strada felinarelor stinse (1990), Pe urmele Mioriței (1995) ș.a.
În anii '90, activitatea lui Valeriu Gagiu este axată pe genul filmului documentar. În perioada Revoluției Române din decembrie 1989 Valeriu Gagiu se numără printre puținii cineaști moldoveni care a imortalizat pagini dramatice ale evenimentelor de atunci, el realizând filmul documentar de lungmetraj Crăciunul însângerat (1989). Se află apoi alături de combatanții și voluntarii moldoveni pe linia întâia a frontului în timpul conflictului armat din 1992 de pe Nistru, scriind piesa Duet pentru doi lunetiști care reflectă unele imagini din acest război (un fragment a fost publicat în "Lanterna Magică" nr.2-3/1996).
Valeriu Gagiu a obținut premii la numeroase festivaluri de filme și anume: Premiul I pentru scenariul filmului Omul merge după soare la Festivalul Internațional de filme de la Helsinki (1961); Laureat al Premiului Național pentru tineret "Boris Glăvan" (1967), Premiul Marele chihlimbar pentru cel mai bun film la Festivalul regional de filme din Chișinău (1967) și Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul unional de filme de la Leningrad (1968) pentru filmul Gustul pâinii; Premiul pentru nuvela Tulburel la Festivalul Internațional de Filme din Edinburg (1970) pentru Zece ierni pe-o vară; Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul unional de filme de la Alma-Ata (1973, ediția VI-a) și Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Kazahstan (Alma-Ata, 1973) pentru filmul Ultimul haiduc; Diploma specială la Festivalul unional de filme (ediția VIII-a, Chișinău, 1975) pentru Durata zilei; Diploma juriului la Festivalul unional de filme de la Vilnius (ediția XIV-a, 1981) pentru filmul Unde ești, dragoste?; Premiul juriului pentru cel mai bun rol femenin la Festivalul unional de filme din Tveri(1989) pentru filmul "Corbii prada n-o impart"; Diploma juriului pentru cel mai bun documentar la Festivalul Internațional de film DaKino din București (1997) și Mențiune pentru înalta valoare artistică și umanism la Festivalul de film european de la Kolobjezg-Polonia (2003) pentru filmul Acum e singur.
Începând din anul 2000, Valeriu Gagiu lucrează ca profesor la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, predând cursuri de regie de film și scenaristică. El a fost director artistic al mai multor proiecte realizate la studioul "Moldova-film".
Ca o recunoaștere a meritelor sale, Valeriu Gagiu a primit titlurile de Maestru emerit al artei din R.S.S.M. (1984), membru de onoare al Academiei Internaționale de Film "Nika" din Rusia. De asemenea, el a fost decorat cu Ordinul "Drapelul Roșu de Muncă" și cu Ordinul Republicii (1998), Laureat al Premiului Național al Republicii Moldova (1998), Artist al Poporului RM - (2010).
Valeriu Gagiu a decedat la data de 21 decembrie 2010, în orașul Chișinău la vârsta de 72 ani
Un comentariu:
“Părintele Arsenie Boca spunea că Domnul Iisus Hristos vine în viaţa noastră din vreme în vreme, ca persoană, ca să nu se uite adevărul absolut al existenţei sale reale. Şi el L-a întâlnit de câteva ori, iar asta l-a şi schimbat ca om. A fost trimis în Basarabia la Chişinău, ca să înveţe metaloplastia, să facă icoane din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc şi cedarea Basarabiei către Rusia (1940). Ruşii au lăsat o singură zi în care cine voia putea să plece. Părintele a ajuns la ultimul tren. Oamenii se împingeau disperaţi ca să ajungă în tren, renunţau şi la bagaje numai să nu rămână la ruşi. Şi el avea un mic bagaj şi o franzelă care să-i ţină de foame până ajungea la mănăstire. Se uita cu milă la oameni, când a văzut aproape de el pe cineva îmbrăcat sărăcăcios care se uita şi el cu atâta milă la acei oameni cum nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Atâta durere exprimau ochii lui încât primul gest al Părintelui a fost să se aplece să ia franzela şi să i-o dea lui. Dar, în acele fracţiuni de secundă cât s-a aplecat să ia franzela, acel om a dispărut pur şi simplu. Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un fior, un înţeles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea Isaia, chipul durerilor, mielul care ia păcatele noastre. A spus Părintele Arsenie că atunci a înţeles multe lucruri, ceea ce într-o viaţă întreagă, chiar duhovnicească, n-ar fi putut înţelege. Când îl vezi pe Hristos viu şi adevărat, atunci şi credinţa devine vie, de nezdruncinat. Nu te clatini la orice vorbă a unora, nu te sminteşti la orice faptă, ci rămâi cu Hristos şi în Hristos.” (Pr. Ciprian Negrean)
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4927
Trimiteți un comentariu