Eugen Coşeriu

Eugen Coşeriu

Eugen Coşeriu (sau Eugeniu Coşeriu, Eugenio Coseriu, n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, judeţul Bălţi, azi în Republica Moldova, d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania) a fost un filolog romanist. Doctor în Filologie şi Filosofie, autorul unui număr de peste 50 de volume şi a mii de pagini de exegeză, al unor noi teorii despre principiile fundamentale ale filologiei, contribuie la îmbogăţirea metodologiei disciplinelor lingvistice. A fost ales membru de onoare al Academiei Române (1991). Conform afirmaţiei lui Mircea Borcilă (Universitatea din Cluj), Eugen Coşeriu a fost "cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor omului".

Studii

Eugen Coşeriu a absolvit liceul "Ion Creangă" din oraşul Bălţi, apoi şi-a continuat studiile în filologie la universităţile din Iaşi, Roma şi de filosofie la Universitatea din Milano. Între 1950 şi 1963 a predat la Universitatea din Montevideo, Uruguay, între 1961 şi 1963 fiind profesor-invitat şi la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 şi până la sfârşitul vieţii a fost profesor la Tübingen. Mai multe generaţii de discipoli ai lui Eugen Coşeriu constituie Şcoala de lingvistică de la Tübingen. A fost Doctor Honoris Causa al aproape 50 de universităţi din întreaga lume.

Activitate

Opera ştiinţifică a lui Eugen Coşeriu n-a cunoscut prea multe ediţii în limba română, majoritatea lucrărilor savantului au apărut în italiană, spaniolă, germană, franceză şi alte limbi. Traducerea în româneşte a Lecţiilor de lingvistică generală a fost un eveniment reverberant în viaţa academică de la Chişinău şi Bucureşti. Lucrarea este una de referinţă în domeniu, apariţia ei marchează, în opinia discipolului de la Cluj al lui Coşeriu, lingvistul Mircea Borcilă, "un moment important în procesul istoric de recuperare a gândirii ştiinţifice a marelui savant şi de emancipare a teoriei lingvistice româneşti", dat fiind că "în contextul numeroaselor cărţi de acelaşi gen apărute, în diverse limbi, în ultima jumătate de secol, aceste Lecţii de lingvistică generală se disting, într-un mod deosebit de pregnant, prin altitudinea epistemiologică şi vastitatea orizontului investigaţional, prin temeinicia inegalabilă cu care sunt evaluate marile doctrine ale lingvisticii contemporane şi, nu în ultimul rând, prin limpezimea şi claritatea cu care sunt înfăţişate contururile abordării proprii asupra fenomenului lingvistic". (Vezi: Eugen Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura ARC, 2000, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă). Totuşi, în mod evident, concepţia coşeriană trebuie studiată în ansamblu, ca sistem. Lucru pe care şi l-au propus discipolii marelui filolog.
Eugen Coşeriu a menţinut legături strânse cu mediul ştiinţific românesc şi cu baştina, revenind deseori atât în satul său natal, cât şi la Bucureşti, Cluj, Chişinău. În calitatate de om de ştiinţă nu a ezitat să-şi susţină cu fermitate convingerile, chiar atunci când acestea veneau în contradicţie cu un regim sau altul. Referindu-se la practicile de "purificare lingvistică" la care recurg autorităţile de la Chişinău, promovând ideea existenţei unei limbi moldoveneşti, în cadrul conferinţei ştiinţifice Unitatea limbii române - cu privire specială la Basarabia şi Bucovina, Eugen Coşeriu a reiterat opinia, pe care a susţinut-o mereu, că "a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”.
În comunicarea susţinută la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi-Chişinău, 6-9 iunie 1994) Eugen Coşeriu face o prezentare generală a tipologiei limbilor romanice, oprindu-se asupra locului limbii române printre limbile romanice şi stării actuale a dialectului dacoromân. Comunicarea conţine de asemenea o argumentare riguroasă (sub aspect genealogic, tipologic şi al "arealului") a tezei privind unitatea dialectului dacoromân. Lingvistul insistă asupra fraudelor ştiinţifice comise de susţinătorii teoriilor care neagă unitatea acestuia. Chestiunea care îl preocupă pe Coşeriu în mod deosebit este menţinerea acestei unităţi, aspect pe care îl abordează într-o altă comunicare, prezentată la Sesiunea Ştiinţifică "Limba română şi varietăţile ei locale" (Bucureşti, 31 octombrie 1994). Una dintre concluzii fiind că: "limbă a culturii şi limbă de stat este limba română pentru întreg spaţiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independenţa Republicii Moldova ca stat, tot aşa cum nu subminează independenţa Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoaşterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor ţări", pentru că, le aduce aminte Coşeriu oponenţilor săi, "graniţele politice nu au coincis şi nici nu pot coincide cu cele lingvistice".

Eugeniu Coşeriu la a 80-a aniversare (27 iulie 2001) celebrat la Tübingen.
Consulul general spaniol Diego María Sánchez Bustamante îi acordă premiul " Crucea lui Alfonso X el Sabio"

Ion Dumeniuc

Ion Dumeniuc

Ion Dumeniuc (1936-1992) a fost unul dintre savanţii chişinăuieni, care au participat activ în opera de renaştere spirituală a românilor din Basarabia. Este autorul materialelor didactice pentru învăţământul superior: "Introducere în lingvistică" (1980) "Lingvistica generală" (1985), "Norme ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române" (1990) şi a. A fost primul redactor-şef al revistei "Limba română". Din septembrie 1991 şi până la moarte a fost director al Departamentului de Stat al Limbilor, din iulie 1992 devenind şi membru al Guvernului Republicii Moldova.

Monumentul de la mormântul lui Ion Dumeniuc
executat de sculptorul Tudor Cataraga

Gheorghe Vodă

Gheorghe Vodă

Meritele artistice ale acestui om deosebit de curat si drept au fost la fel de mari ca si cele civice. Gheorghe Vodă, un adevarat Domnitor al poeziei, eseului si filmului, a fost si unul din Marii Romani ai Basarabiei, un luptator curajos pentru reintregirea neamului romanesc. Cinematografia sa documentara a pus in anii 1963-1965 baza filmului poetic basarabean (un film documentar cu poetica crestin-ortodoxa) care a avut un succes urias in fosta URSS. Inceput in perioada dezghetului hrusciovist filmul artistic "Se cauta un paznic" (1965) sta la baza intregii cinematografii nationale basarabene.

Dupa 1968 Gheorghe Vodă a fost alungat din cinematografie, iar cartea lui de poezie "Aripi pentru Manole" (1968) a fost arsa imediat dupa ce a iesit de sub tipar. A fost un civilizator al Basarabiei. Cu el artele romanesti dintre Nistru si Prut nu au cazut in provincialism si lichelism politic. Pretuia la justa valoare tinerii scriitori, cineasti, artisti plastici. Multi ani, retras in functia de consultant literar al Uniunii Scriitorilor, a ajutat practic pe toti artistii la inceput de drum sa-si gaseasca o cale spre realizare. Dupa 1988 a participat activ practic la toate manifestarile anticomuniste si nationale, a fost un luptator curajos impotriva mizeriei comuniste si a celor care murdaresc in Basarabia neamul românesc. Luni dimineata, sute de oameni s-au adunat la Uniunea Scriitorilor din Chisinau ca sa-l petreaca pe Gheorghe Vodă pe ultimul drum. Un sobor de preoti ai Mitropoliei Basarabiei a tinut o preafrumoasa slujba de pomenire pe care marele poet si cineast a meritat-o din plin. La mitingul de doliu au vorbit Arcadie Suceveanu, Vladimir Besleaga, Andrei Vartic, Ion Ungureanu, Andrei Strambeanu, Ion Murzac (din partea consatenilor de la Valeni, Cahul), Mihai Poiata, Anatol Codru, Vlad Zbarciog si Boris Marian. Poetul Gheorghe Vodă a fost inmormantat la Cimitirul Central din Chisinau.

Ion VATAMANU

Ion VATAMANU

A venit la Chisinau din Tara Fagilor si a plecat la Domnul impovarat de dureri si poezie (1 mai 1937, comuna Costiceni, judetul Hotin, 9 august 1993, Chisinau). Poet si eseist deopotriva de talen tat in ambele domenii. Chimist de profesie, dupa absolvirea Universitatii de Stat din Moldova (1960) a lucrat sef de laborator la Academia de Stiinte din Republica Moldova. In 1990 a fost ales deputat in Parla mentul Republicii Moldova, unde a fost presedinte al Comisiei pentru cultura si culte. Carti de poezie: Primii fulgi (1962), Ora pasarii (1974), De ziua frunzei (1977), Iubire de tine (1981), Maslinul oglindit (1983), Dimineata marului (1986), Nimic nu-i zero (1987), Atat de mult al pamantului (1990) s. a. Doua carti rezistente de ese uri: Viata cuvantului (1980) si A vedea cu inima (1984).

S-a manifestat ca luptator fervent pentru eliberarea nationala a romanilor din Republica Moldova si Bucovina, in 1987 si mai incoace scriind unele poezii preponderent retorice, de o larga au dienta: Ce vor scriitorii?, Unire, moldoveni!, Celor ce pun graiul la vot, Un popor de felul nostru, Matern la Bucovina etc.
Cartea sa De pe doua margini de razboi a fost oprita de cen zura comunista, ca sa vada lumina tiparului peste un an, in 1983, cu titlul Maslinul oglindit, sprijinita de o prefata semnata de Pavel Botu, pe atunci presedinte al Uniunii Scriitorilor si om de incredere al regimului comunist. Ion Vatamanu a fost un reformator indraznet al poeziei roma nesti din stanga Prutului, riscand in 1962 sa dea o carte de versuri libere, albe, deosebite de cele cultivate la noi in epoca. Apoi a tra dus din Walt Whitman, din Imant Ziedonis, asimiland creator un vers cu care nu prea eram obisnuiti. Apoi si-a ales drept metafora si simbol frunza, explorand acest motiv intr-o carte intreaga De ziua frunzei si punandu-ne din nou la incercare gusturile si pri ceperile. Dupa care se intorcea in Tara Fagilor, de unde ne aducea multe si surprinzatoare Secunde cu munti. Pana ne-am obisnuit cu el si l-am simtit Atat de mult al pamantului (e titlul volumului sau din 1990) si atat de mult al nostru.

Nicolae Testemiţanu

Nicolae Testemiţanu

Nicolae Testemiţanu a venit pe lume cu însemnul dumnezeiesc pe frunte: prin toate fibrele sufletului său de ţăran şi savant, de medic şi vizionar, şi-a făcut un nume de rezonanţă în întreaga republică. Apariţia şi traiectoria sa fulminantă semnifică blazonul nobleţei de unde a pornit. Ani şi ani, răsplămădit prin sudoarea acestor ţărani, pământul de pe aceste văi şi dealuri a născut un simbol, care a concentrat în sine durerea şi înţelepciunea, vrerea şi amărăciunea, speranţa şi suspinul, zâmbetul şi plânsul celor mulţi şi apăsaţi.
Nicolae Testemiţanu s-a născut la 1 august 1927 în satul Ochiul Alb, judeţul Bălţi într-o familie de ţărani mijlocaşi cu mulţi copii: tatăl, Andrei Testemiţanu, de profesie agricultor, îşi trăgea obârşia din Mihăileni, sat mare din apropierea Ochiului Alb, era un om „sincer ca verdele ierbii şi blând ca raza primăvăratică de soare” şi mama, Axenia Testemiţanu, de profesiune casnică (Ion Stici „Ochiul Alb. Cartea satului”).

Anii de studii

După absolvirea şcolii primare din satul natal, a învăţat un an(1940) la gimnaziul din satul Baraboi, actualmente în raionul Donduşeni. Pe timpul celui de al Doilea Război Mondial, când operaţiile militare se desfăşurau departe de hotarele Republicii Moldova, a studiat trei ani la liceul teoretic „ Ion Creangâ” din oraşul Bălţi. Din anul 1945 şi-a continuat studiile în clasa a IX-a a şcolii medii nr.1 din acelaşi oraş( astăzi liceul „ Mihai Eminescu”).
Absolvind cu succes cursul deplin al şcolii menţionate, a decis să-şi continue studiile la Institutul de Stat de Medicină din Chişinău (ISMC). În timpul studenţiei s-a manifestat ca un tânăr capabil, foarte muncitor şi conştient de misiunea sa, reuşind, paralel cu studiile făcute temeinic( a avut bursă nominală de stat ), să se manifeste în mod evident pe tărâmul activităţilor obşteşti. Era şeful grupei academice în care studia, fiind ulterior ales lider al organizaţiilor de tineret şi sindicale din institut. Profesorii sosiţi din Sankt-Petersburg, specialişti de mare clasă, l-au observat şi apreciat chiar din primul an de studii, investind în el speranţe de viitor. Şi - din start trebuie de precizat: Nicolae Testemiţanu a îndreptăţit pe deplin acele aşteptări vis-a-vis de persoana sa.
Toţi şi-l amintesc pe studentul Nicolae Testemiţanu ca pe un ins ordonat, ce făcea dovada unei solide culturi asimilate din cărţi, din liceu, dar mai ales din „curtea lui moş Andrei”, fapt ce-i conferea un avantaj net în comparaţie cu ceilalţi colegi.
Purta în sine un fluid magnetic, un fel de sarcini energetice pozitive, emanând în discuţii numai căldură şi lumină. Avea mereu pe parcursul vieţii, o impecabilă prestanţă vestimentară: acea batistă la buzunarul de la piept, acel inel de aur de pe degetul mare al mâinii drepte, acele cravate asortate la cămăşi. Gesturile măsurate şi mersul puţin legănat îl deosebeau de colegi şi-l făceau imediat observat. Impresiona atitudinea sa corectă faţă de generaţia în vârstă, de mentorii, îndrumătorii săi, de colegii de serviciu. Prin corectitudine, bunătate, sinceritate, cunoştinţe vaste şi cultură aleasă el putea să cucerească pe oricine. Era extrem de franc, deschis cu oamenii simpli, şi aceştia îi răspundeau cu aceeaşi monedă.
Era călit în situaţii aspre şi rigide, purta în retine şi memorie atâtea tablouri triste din anii de război, de foamete grea, de deportări silite ale băştinaşilor în Siberii de gheaţă, de intoxicare ideologică a semenilor din partea regimului totalitar. Cu antenele fine ale raţiunii prindea mereu acea realitate bipolară: una se scria în legi, alta se producea în viaţă. Galerie (Anii de studii).

Carieră

Şi-a început cariera de muncă în calitate de medic-ordinator al secţiei Chirurgie a spitalului raional central din orăşelul Râşcani, de unde peste câteva luni a fost „absorbit” din nou de capitală, rămânând pe acest meridian toţi anii câţi i-a avut de trăit. Din 1954 este numit asistent la catedra Chirurgie Generală a ISMC, activând concomitent şi în calitate de şef al secţiei Medico-Sanitare a Ministerului de Interne al RSSM. Din anul 1955 este numit medic-şef al Spitalului Clinic Republican, funcţie de răspundere care necesita profesionalism, aptitudini manageriale şi organizatorice. Dând dovadă de abilitate şi operativitate în muncă, în scurt timp asigură o avansare în bine a treburilor de la SCR: deschide noi secţii specializate, pe o bază mai trainică reaşează gospodăria de aici. Dispunând de forţe inepuizabile în activitatea cotidiană, fondează concomitent revista „ Ocrotirea Sănătăţii”, fiind şi primul ei redactor-şef, continuă asiduu munca de cercetare la catedră, finisând teza de doctor în medicină, pe care a susţinut-o în anul 1958. Galerie (Colegi de serviciu).
Acea activitate fructuoasă a fost apreciată de autorităţi, fapt care a decis înaintarea sa în anul 1959 în funcţia de rector al Institutului de Stat de Medicină din Chişinău, moment semnificativ, deoarece în fruntea instituţiei respective este, pentru prima dată, desemnat un fost absolvent al ei de aici, de pe meridian moldav. Avea doar 32 de ani, era plin de romantism, purta în inimă o dorinţă nestrămutată de a face cât mai mult bine poporului. Deschide noi facultăţi, construieşte spaţii pentru studii, cămine studenţeşti, laboratoare, o bază pentru odihnă şi sport pe litoralul Mării Negre. Pune bazele serviciului traumatologic – ortopedic, are în genere permanent în vizor dezvoltarea ştiinţei medicale, încurajând şi promovând în direcţia dată cât mai mulţi tineri laborioşi şi talentaţi. La această etapă îşi manifestă plenar calităţile organizatorice, demonstrând prin fapte concrete de ce este în stare. Erau anii aşa zisului „dezgheţ hruşciovist”, când oamenii cu iniţiativă şi capabili găseau tot mai des cale verde spre afirmare.
În această ordine de idei, înaintarea sa la funcţia de ministru al sănătăţii a fost considerată de conducerea republicii, dar şi de întreaga comunitate medicală ca un act logic, menit să schimbe în bine situaţia destul de complicată din ramură. A refuzat din start oferta, căci abia-şi luase avânt în multiplele transformări de la Alma Mater, dar „vocea partidului” pe atunci era aspră şi decisivă, împotrivirile în faţa ei nu aveau sens. A cedat, fiind îndemnat de gândul că din această funcţie va reuşi să-şi servească cu şi mai multă consistenţă poporul, idealul său cel sfânt. Nu l-au speriat volumul muncii, nici dimensiunile acelui câmp în paragină din ramură: a venit cu idei noi, salvatoare, a emis strategii cu bătaie lungă în vederea pregătirii cadrelor de specialişti şi savanţi, consolidarea bazei tehnico-materiale din domeniul medicinii. Zilnic se afla pe teren – în sate, cătune, orăşele, oraşe – analizând cu discernământ şi în profunzime situaţia la zi, concretizându-şi sie şi echipei sale priorităţile de moment. De pe atunci fu luată decizia de a acorda o atenţie sporită calităţii medicinii din spaţiul rural; dacă în oraşe era deja asigurată cât de cât asistenţa medicală specializată, apoi la sat ea lipsea cu desăvârşire. Deci, se cerea găsită o ieşire din situaţie. A construit mult, mijloacele sclipuindu-le din fondul de stat, dar şi din veniturile colhozurilor. A selectat şi a recomandat la studii în doctorantură în diverse centre ştiinţifice din fosta Uniunea Sovietică circa 250 de persoane, care ulterior au revenit la baştină cu o pregătire excelentă, cu grade de cercetători în multe specialităţi. Scopul său suprem era asigurarea sănătăţii oamenilor şi a pământului. În bună parte a reuşit, fiind unicul ministru din republicile unionale de atunci, care a reuşit să ducă o luptă eficientă împotriva abuzului de folosire a pesticidelor în agricultură (chimicale dăunătoare sănătăţii oamenilor), trecând prin guvern o decizie în această privinţă. Galerie (Rector şi Ministru).
Prin tot ce făcea, prin comportarea ireproşabilă a sa de militant pentru propăşire şi dreptate, devenise foarte popular în republică. Era deja considerat de către potentaţii zilei drept rival al lor, lucru pe care nu au putut să i-l ierte. A urmat acea răfuială politică din 19 martie 1968, când, în rezultatul unor discuţii de câteva ore la c.c. al p. c. m., Nicolae Testemiţanu a fost destituit din post. I-au pus în cârcă încălcarea „ principiului leninist de selectare şi repartizare a cadrelor,” învinuire grea pe atunci, pe când, de fapt, l-au demisionat pentru naţionalism. Destinul acesta au avut să-l înfrunte ulterior mai mulţi feciori destoinici ai plaiului moldav, fapt confirmat de arhive şi martori oculari ai acelor timpuri.
Nu şi-a pierdut cumpătul; deşi a fost solicitat să activeze în cadrul ministerului unional de ramură, a decis, totuşi, să rămână în Moldova, să se ocupe mai intens de cercetarea ştiinţifică. Fireşte, rana sângerândă, produsă în urma acelei răfuieli politice, l-a durut permanent, rămânând ca o cicatrice pe tot restul vieţii. De felul său blajin de a fi, o lume cunoaşte, i-a iertat pe toţi şi pe toate, consacrându-se totalmente muncii de cercetare. Este doctorand, activează un timp conferenţiar la catedra Medicină Socială şi Organizarea Ocrotirii Sănătăţii a ISMC; în anul 1971 devine doctor habilitat în medicină, fiind profesor universitar la aceiaşi catedră. Din anul 1973 şi până la decesul subit, în anul 1986, este şef al catedrei Medicină Socială şi Organizarea Ocrotirii Sănătăţii a ISMC. S-a adunat în sine, a păşit peste toate greutăţile şi a învins. Galerie (Profesor).
Interesul său ştiinţific şi practic era orientat spre argumentare necesităţii de a lichida deosebirile de fond dintre nivelurile de asistenţă medicală acordată populaţiei rurale faţă de cea urbană. A creat o şcoală ştiinţifică cu orientare aprofundată în direcţia dată, a adunat în palmaresul său ştiinţific la peste 220 de lucrări publicate, inclusiv 15 monografii, a elaborat „o nouă concepţie ştiinţifică de organizare a asistenţei medicale specializate de ambulatoriu şi de staţionar cu servicii de urgenţă acordate populaţiei rurale.” Galerie (Planuri şi proiecte).
Prin tot ce a creat şi ne-a lăsat drept moştenire acest mare înaintaş a demonstrat că Domnia sa este un savant cu renume mondial. Concluziile şi dovezile sale ştiinţifice servesc astăzi drept bază în activitatea medicului de familie, accentul continuând să se pună pe medicina primară. Generaţiile de astăzi şi cele viitoare de medici, specialişti în domeniul sănătăţii publice şi managementului şi nu numai au ce învăţa de la dumnealui - mai ales a lupta cu consacrare în atingerea unui scop, a fi onest şi mărinimos în relaţiile cu semenii, a fi mereu încadrat în activitatea patriotică de apărare a libertăţii, limbii, datinii străbune şi a altor valori ale neamului. Galerie (Visuri realizate).

Nicolae Costin

Nicolae Costin
07.04.1936 - 14.01.1995

Nicolae Costin (n. 7 aprilie 1936, satul Pecişte, raionul Rezina, d. 16 februarie 1995, Chişinău) a fost un politician moldovean, unul din fruntaşii mişcării de emancipare naţională din Basarabia.

Cariera profesională

Nicolae Costin s-a născut la 7 aprilie 1936 în satul Pecişte, aflat pe atunci în plasa Rezina din judeţul Orhei (pe atunci parte a României). După absolvirea şcolii primare din satul natal, a urmat cursurile Şcolii Pedagogice din oraşul Orhei (1952-1956) şi ulterior Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova (1960-1965).
Activitatea profesională şi-a început-o în calitate de învăţător la şcoala din comuna Pecişte (1958-1960). După absolvirea Facultăţii, lucrează în postul de conferenţiar universitar la Catedra de politologie a Institutului Pedagogic "Alecu Russo"din Bălţi (1965-1974). În paralel, urmează apoi cursuri de doctorat în specialitatea politologie, la Universitatea "M. V. Lomonosov" din Moscova (1970-1973). Lucrează apoi ca prof. dr. docent la Universitatea de Stat a Moldovei (USM) (1974-1990).
Prof. dr. docent Nicolae Costin este autorul a 35 de publicaţii ştiinţifice în domeniul sociologiei satului: "Ridicarea rolului factorului uman şi problemele dezvoltării sociale ale satului moldovenesc" (1987) ş.a.

Primar al municipiului Chişinău

În anul 1990 este ales ca Preşedinte al Consiliului orăşenesc Chişinău, apoi este ales ca deputat în primul Parlament ales democratic (1990-1994) al Republicii Moldova.
În perioada anilor 1990-1994 a fost primar al municipiului Chişinău, răstimp în care s-a manifestat drept lider al Mişcării de eliberare naţională între anii 1989-1995. Nicolae Costin a fost coautor al Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova (27 august 1991). A susţinut problemele limbii române şi revenirii la grafia latină.
Este considerat primul primar al municipiului Chişinău, care a promovat mai multe reforme în dezvoltarea capitalei. La propunerea şi insistenţa sa, străzile municipiului Chişinău au fost botezate cu nume cu caracter naţional (Traian, Ştefan cel Mare, Milescu-Spătarul, Eminescu, Creangă, Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, Străzile Bucureşti, Calea Ieşilor etc.), care au provocat şi continuă să provoace isteria antiromânească a unor formaţiuni politice care, în fiecare campanie electorală, cer revenirea la vechile nume sovietice, atribuite străzilor Chişinăului.
A contribuit la deschiderea, împreună cu ministerele din Republica Moldova, a liceelor (român–englez, român–italian, român–francez, român–german), precum şi a bibliotecilor, inclusiv Biblioteca "Onisifor Ghibu", la redeschiderea bisericilor, inclusiv a Catedralei din centrul Chişinăului, la restaurarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău.
În perioada în care a fost primar a susţinut reînvierea tradiţiilor legate de sărbătorile creştine (Paştele, Crăciunul), instaurarea tradiţiei sărbătoririi Zilei Independenţei Rep. Moldova şi Limbii române. Tot el a fost artizanul reînfiinţării, în spiritul tradiţiei naţionale, la funcţiile de prefect, primar, la denumirile de comună, judeţ etc. Tot lui i se datorează şi ideea includerii satelor din împrejurimile Chişinăului în componenţa municipiului, pentru a echilibra componenţa demografică.
Nicolae Costin a deţinut funcţia de copreşedinte al Fundaţiei Mihai Viteazul şi preşedinte al Societăţii Politologilor din Republica Moldova. A fost membru fondator şi preşedinte al Executivului Frontului Popular din Moldova (FPM), formaţiune care milita pentru unificarea Basarabiei cu România. Prin activitatea sa a contribuit substanţial la procesul de renaştere naţională a Basarabiei.
La data de 9 august 1994, prin Decret al Preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, Nicolae Costin a fost eliberat din funcţia de primar al oraşului Chişinău, fiind trecut în rezerva de cadre a Guvernului.
S-a stins din viaţă în urma unei grele suferinţe la data de 16 februarie 1995, în municipiul Chişinău. Cauza morţii a fost leucemia.

Versiuni asupra morţii sale

Moartea sa a rămas învăluită în mister, existând felurite versiuni. Pe parcursul celor peste 10 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Nicolae Costin, organele de drept din Rep. Moldova nu au cercetat cauzele morţii şi nu au identificat persoanele implicate în acea presupusă operaţiune de lichidare fizică a acestuia.
Printre versiunile cu privire la moartea lui Nicolae Costin cea mai vehiculată ar fi aceea care susţine că ca primarul Costin ar fi fost ucis de reprezentanţii de atunci ai mafiei din Chişinău, care nu erau de acord cu politica naţională pro-românească, promovată în structurile administraţiei publice locale. Se afirmă că primarul ar fi fost intoxicat cu cesiu radioactiv, adus din Rusia, care ar fi fost infiltrat în fotoliul automobilului de serviciu. Principala dovadă, în acest sens, este moartea, aproape simultană, a şoferului de serviciu al lui Nicolae Costin, survenită în urma aceleiaşi maladii – leucemia.
Îmbolnăvirea primarului Nicolae Costin a fost destul de rapidă, cesiul fiind un element radioactiv cu o durată mare de dezintegrare. Însă, în lipsa unei anchete judiciare, cauzele decesului tragic al lui Nicolae Costin pot fi doar bănuite.

Gheorghe Ghimpu

Gheorghe Ghimpu
26 iulie 1936 - 27 octombrie

Moartea lui Gheorghe Ghimpu, un accident organizat

La 26 iulie s–au implinit 70 de ani de la nasterea lui Gheorghe Ghimpu, cel care a fost fondatorul Miscarii de Eliberare Nationala, presedintele Asociatiei Victimelor Regimului Comunist de Ocupatie si a veteranilor de razboi ai armatei romane, deputat in primul Parlament al R. Moldova si detinut politic, invinuit de catre sovietici de nationalism.
A decedat in octombrie 2000, in circumstante dubioase, cauzele accidentului de circulatie fiind neelucidate pana astazi.
Gheorghe Ghimpu si–a trait clipa de fericire la 27 aprilie 1999, fiind primul care a dat jos drapelul sovietic si a arborat tricolorul pe cladirea parlamentului.
La 26 iulie a.c. a fost organizat simpozionul «Lupta anticomunista in apararea valorilor promovate de Gheorghe Ghimpu ca valori europene.».
Presedintele Partidului Liberal (PL), Mihai Ghimpu, fratele lui Gheorghe Ghimpu, a tinut sa mentioneze in cadrul simpozionului ca, la varsta la care a plecat din viata, badea Gicu era inca foarte puternic. «Daca nu s–ar fi »organizat« acel accident, astazi la sigur era printre noi«. Totusi, sustine liderul PL, Gheorghe Ghimpu a lasat in urma sa o comoara, si anume dragostea fata de tot ce e romanesc. »Nu in zadar, cand am ridicat piatra comemorativa la Colonita, am scris pe ea cuvintele lasate de Gheorghe Ghimpu: »Ne vom salva doar revenind la romanism si realizand reintregirea neamului romanesc«. A fost greu pana acum, dar speram ca ne va fi mai usor, deoarece sange din sangele lui, pentru prima data de la «40 incoace, de cand am fost condusi doar de cei cu scoala sovietica, detine o functie inalta in acest stat. Primarul Dorin Chirtoaca, acceptand sa lupte pentru cauza nationala, si–a asumat o mare raspundere si sunt convins ca a constientizat acest lucru», a mentionat Mihai Ghimpu.

O bruta a lovit cu un tir automobilul lui badea Gicu

Scriitorul Ion Hadarca a recunoscut ca, ascultandu–l in nenumarate randuri pe Gheorghe Ghimpu, s–a convins ca acesta provenea dintr–o familie de patrioti care au avut intotdeauna sufletul romanesc. «Atunci cand a arborat tricolorul la 27 aprilie deasupra Parlamentului, nu pricepeam de ce isi risca viata ridicandu–se la niste inaltimi ametitoare. Mai tarziu am inteles ca numai Gheorghe Ghimpu putea face acest lucru. Sunt putini in lumea celor drepti care ar fi trait o asemenea clipa in viata lor». Scriitorul se intreaba pana in prezent care sunt imprejurarile dramatice ce au invaluit acea ora matinala din octombrie 2000, cand «o bruta a lovit cu un tir automobilul lui badea Gicu, care se deplasa spre Donduseni».
Speranta celor care au luptat pentru cauza romaneasca, primarul Dorin Chirtoaca, a fost si el prezent la simpozionul prilejuit de aniversarea a 70 de ani de la nasterea unchiului sau, Gheorghe Ghimpu. Nu a vorbit despre legatura dintre el si unchi, ci despre lupta anticomunista, care inainte de 1989 insemna o lupta impotriva unui regim totalitar ce folosea orice metode pentru a distruge oamenii care gandeau liber. Daca respectivul se incapatana sa se opuna in continuare, se ajungea pana la distrugere fizica.

Regimul totalitar comunist ramane a fi cel mai crud din istorie

«Lupta din acea perioada poate fi considerata, posibil, mai usoara decat cea care a urmat dupa 1989. Deoarece, cel putin, inainte de acest an se stia clar care este regimul, cine ii sunt supusii si cine sunt cei care lupta impotriva lor. Dupa '89 insa, au urmat vremuri de tranzitie, in care comunismul a luat fete cat se poate de diverse. Si, aparent, valorile fundamentale, cum ar fi libertatea, drepturile omului, adevarul si, intr–o anumita masura, romanismul, pentru care s–a luptat inainte de '89, urmau sa–si gaseasca implementarea anume dupa acest an. In realitate insa, comunismul si regimul totalitar nu a facut decat sa se dea peste cap. A luat o alta masca, s–a inmultit si a alternat sub diferite forme in viata publica. In aceasta perioada a aparut si ideea integrarii europene. Regimul comunist incearca acum sa se infiltreze in spatiul european prin "partidutele" create dupa '89. In cazul in care acest lucru ii va reusi, putem considera ca lupta anticomunista de pana la 1989 va suferi o infrangere. Rezulta ca cei care mai suntem astazi in viata trebuie sa continuam lupta anticomunista tinand cont de schimbarile care au avut loc. Si sa facem in asa fel incat regimul totalitar comunist sa nu–si gaseasca loc in spatiul european unit. Pentru ca adevarul sa poata sa se aseze in fagasul sau firesc si noi sa ne putem capata identitatea si unitatea in cadrul UE. Minciuna nu trebuie sa stea la aceeasi masa cu adevarul, deoarece regimul totalitar comunist a comis crime si ramane in istorie ca cel mai crud regim. Or, Gheorghe Ghimpu a pus problema unui proces juridic international impotriva comunismului, iar aceasta idee trebuie dusa la bun sfarsit», a opinat primarul de Chisinau.

Arborarea Tricolorului pe cladirea Parlamentului
la 27 aprilie 1990.

Trebuia sa–ti urasti limba si neamul

Metodele de intimidare ale regimului comunist au fost dezvaluite si de profesorul lui Gheorghe Ghimpu, Sergiu Miron. «Generatia veche stie ce inseamna puterea sovietica. Nu trebuia sa fii prea intelept, era de ajuns sa poti minti la porunca stapanilor. Trebuia sa–ti urasti limba si neamul, si era chiar foarte bine daca aveai o sotie rusoaica. Gheorghe Ghimpu nu avea niciuna din calitatile de mai sus, nu putea minti, isi iubea nespus de mult neamul, limba, si asa a fost dat de Dumnezeu ca nici sotie rusoaica nu a avut. Pornirea lui Ghimpu a fost buna, pana in momentul in care a inceput sa spuna adevarul. Cand a refuzat sa spuna minciuni, au urmat nenorocirile. Gheorghe Ghimpu a renuntat la cariera, la teza de doctorat — toate pentru limba si neam, iar ca rezultat stiti ce s–a intamplat», isi aminteste profesorul.
«Gheorghe Ghimpu a fost printre primii care au inteles ca drepturile fundamentale ale omului, libertatea si dreptatea, nu se cersesc prin anticamere, ci se dobandesc prin lupta. Daca pana in prezent biruinta nu a fost deplina, sa nu cadem in delirul pesimismului politic, sa ne aducem aminte de inteleptele versuri ale lui Radu Gir: "Infrangeri nu–s atunci cand sangeri,/ nici daca ochii–n lacrimi ti–s,/ adevaratele infrangeri/ sunt renuntarile la vis"», a spus Nicolae Istrati, membru al Consiliul National PNR.

In Transnistria nu se studia in limba romana

Fratele lui Gheorghe Ghimpu, profesorul universitar Simion Ghimpu, a facut unele dezvaluiri din viata fondatorului Miscarii de Eliberare Nationala: «In anul 1966, Gheorghe Ghimpu este primit in calitate de instructor la comitetul central al comsomolului de atunci. I s–a incredintat o sarcina destul de serioasa: sa analizeze situatia din scolile si gradinitele de copii in care se studiaza in limba romana. In urma analizei date, fratele meu a constatat ca in 65% din scolile republicii se studia in limba rusa, si doar in 35% in limba romana. A prezentat la comitetul central darea de seama si i s–a spus sa schimbe in document cifrele cu locul. Gheorghe a ripostat, considerand acest gest o minciuna. I s–a raspuns: "Nu trebuie sa te deranjeze minciuna, trebuie sa faci ce iti spunem noi". Fiindca datele nu au fost date publicitatii, Gheorghe nu a fost pedepsit si a fost lasat sa–si continue activitatea. Nu mult dupa aceea a fost trimis intentionat la o intrunire a tineretului comsomolist de la Tiraspol, unde urma sa ia cuvantul.
Atunci Gheorghe Ghimpu a facut publice datele analizei, a spus lumii ca la Tiraspol, in toate institutiile de invatamant, se studiaza in limba rusa. Ca urmare, un oarecare Palii a facut un "donos" la securitate, aceasta a instiintat imediat comitetul central, dupa care Petru Lucinschi l–a dat afara din functia pe care o avea si astfel a inceput teroarea impotriva lui Gheorghe Ghimpu».

Vasile Tabirta

Vasile Tabirta
1 Ianuarie 1940 - 10 Februarie 2004

Nascut: 1 Ianuarie 1940 , satul Zaicani, judetul Balti Decedat: 10 Februarie 2004 , or.Chisinau Date biografice: Vasile Tăbârţă s-a născut la data de 1 ianuarie 1940 în satul Zăicani (judeţul Bălţi). A studiat la Institutul de Arte "Gavril Musicescu" din Chişinău (1967-1970), specializarea regie de teatru. După absolvirea facultăţii şi până în anul 1998 a jucat ca actor pe scena Teatrului Naţional "Vasile Alecsandri" din oraşul Bălţi. A interpretat peste 50 de roluri în spectacolele "Dragoste din mai" de A.Marinat, "Oameni energici" de V.Suksin, "Doi morţi vii", "Iorgu de la Sadagura" şi "Despot Vodă" de Vasile Alecsandri, "Osânda" de I. Puiu, "D-ale carnavalului" de I.L.Caragiale, "Frunza de la urmă" de A.Cibotaru, "Angajare de clovni" de Matei Vişniec etc. Apoi, între anii 1998-2004, a fost actor la Teatrul municipal “Satiricus” (I.L. Caragiale) din Chişinău. Printre rolurile care l-au făcut celebru aici au fost rolul central în "SRL Moldovanul" de Nicolae Esinencu, Levi Matei în "Maestrul şi Margareta" de Mihail Bulgakov, părintele din "Jertfe patriotice" după I.L.Caragiale şi Vasile Alecsandri, Pampon în "D-ale carnavalului" de I.L.Caragiale. De asemenea, a făcut parte din trupa de actori ai Asociaţiei de creaţie "Buciumul", din echipa de creaţie a emisiunii TV "Peştisorul de aur", în calitate de regizor, autor de texte de estradă şi scenarii cinematografice. A primit titlul de Maestru în artă, fiind decorat în anul 1999 cu medalia "Meritul Civic". Studii: Institutul de Arte din Chisnau (1967-1970) regie teatru. Filmografie: Nu crede tipatului pasarii de noapte, Neculae, 1976; La portile satanei, episod, 1980; Fii fericita, Iulia!, episod, 1983; Floare albastra, mos Gorita, 1987; Corbii prada n-o impart, episod, 1988; Valeu, Valeu, nu turna, 1991. Premii si diplome: Maestru in Arta. Roluri celebre: Taranul — Cea mai buna dintre lumi sau o simpla zi de toamna, 1990 mos Ion — Mos Ion in Cosmos, 1993 Batrinul — Tunul de lemn, 1986

Adrian Neacşu

Adrian Neacşu

„Era o sală mare-mare şi un singur bărbat în scenă. Frumos îmbrăcat. Mi-a rămas în memorie strigătul lui: „Nu mai bârfiţi! M-am plictisit!”. S-a tras cortina sau s-a stins lumina, nu mai ştiu. Mă chinuiam: nu ştiam ce spectacol era. Realizam că este feciorul meu...”

Cuvintele parcă se încăpăţânează şi se lasă smulse cu greu. Şi oricât te-ai căzni, n-ai cum să le alegi pe cele mai potrivite. La 18 decembrie, copilul teribil, actorul cu voce inconfundabilă, Adrian Neacşu, ar fi împlinit 32 de ani. Din lumea cealaltă încearcă să-i transmită mesaje mamei sale, Lucia. Vorbeşte aproape cu fiecare dintre cei dragi. Unei verişoare din România i-a zis: „Niciodată nu mi-am închipuit că o să-mi fie atât de bine! Ştii ce bine îmi este?”... Alcuiva i-a spus că nu vrea să mănânce: „Sunt obosit. Ştii că nu mai beau? Deloc-deloc. Dar n-am să mănânc. Mă duc să mă culc”...

În ziua fatală a ieşit zâmbind din casă, aşa cum făcea întotdeauna, şi i-a spus maică-si că se va întoarce după ora 16.00. De două ori i-a zis să nu pună nimic la foc. I-a strigat din ascensor: „Pui când intru în casă”. Ochii lui, prea albaştri şi înlăcrimaţi, o privesc acum de pe imensul portret funerar. Un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. A plecat... La bucătărie stă o altă fotografie de-a lui: privirea de peruzea pare ţintită în candelă, mirată de ce o fi arzând zi şi noapte.

...Nu găsesc cuvinte. Pianul tace, un caiet de note cu opere de Ceaikovski aşteaptă să fie răsfoit. Murmurul rugăciunii e dureros până la lacrimi. În ultima săptămână, fiind acasă, Adrian a luat, nitam-nisam, chitara în mână, pe „Juanita”, aşa cum îi plăcea să o dezmierde, şi a început să cânte. Erau nişte melodii pe care nu le cântase niciodată. Apoi, s-a oprit şi a început să danseze, invitându-le - pe maică-sa şi pe Mila - la dans. Aidoma unui licurici, îi plăcea să se scalde în luminile strălucitoare ale vieţii. Era vesel, exuberant, spontan, îi plăcea să fie în centrul atenţiei, cânta la pian şi la chitară, vocal. Atunci când i-am propus interviul pentru revistă, a acceptat cu plăcere, fără a-şi da aere. Vroia să ne spună povestea de iubire a părinţilor săi, să-şi aducă aminte de copilărie, să deschidă poarta spre viitorul pe care şi-l dorea – a omului de creaţie. Fără mama lui, Lucia Neacşu, şi fără Mila Salinscaia, prietena lui apropiată, rândurile acestea n-ar fi fost aşternute pe hârtie.

Băiatul din Ploieşti

Părinţii lui Adrian au făcut cunoştinţă la gara din Kiev. Urma să sosească trupa Teatrului de estradă din Ploieşti, într-un turneu de 45 de zile prin URSS. Ecaterina Furţeva, ministru al Culturii, a dispus ca Lucia Munteanu (mama lui Adrian) să fie traducătoarea şi prezentatoarea oaspeţilor din România, în acelaşi timp. Avea 22 de ani – vorbea la perfecţie rusa, fiind absolventă a GITIS-ului (era actriţă la Teatrul „Puşkin” şi a făcut şcoală împreună cu N. Caranfil, M. Darie, Iu. Negoiţă). Alexandru Neacşu, un şaten înalt, cu ochii verzi a coborât ultimul din tren, iar Lucia i-a întins, în semn de bun venit, un buchet de flori. Fracţiunea ceea de secundă le-a predestinat alianţa: din acea clipă nu s-au mai despărţit. Alexandru cânta la saxofon şi era şi solist. „Că tatăl lui Adrian era pilot... acestea nu sunt decât necşisme, glume preschimbate în poveşti”, ne spune dna Neacşu.

S-au căsătorit în martie 1972, la Chişinău. În calitate de soţie, Luciei i s-a permis să plece în România abia peste un an. Au iubit şi au urât gările: locul mult jinduitelor sosiri, al tristelor despărţiri şi al aşteptărilor chinuitoare. „Tatăl lui Adrian era un şmecher şi jumătate. La starea civilă, când trebuia să scrii cu mâna ta că eşti de acord să te „nenoroceşti”, îl întreb: „Neaşcu, să scriu aici Munteanu?”. A căzut frumos în genunchi şi a zis: „Neacşu este numele meu şi ţi-l ofer din toată inima”, povesteşte dna Lucia.

Nunta au făcut-o la Ploieşti, la crama „În Dealul Mare”, pe 1 octombrie, sora miresei fiind naşă. Iar în decembrie s-a născut Adrian. Tânăra actriţă s-a angajat în secţia „dramă” a Teatrului de estradă din Ploieşti, lucrând în aceeaşi scenă cu soţul. Până la trei ani, Adrian i-a zis „tanti”, iar lui tata – nenea. A crescut aproape numai la teatru şi era foarte bine familiarizat cu machiajul, cu vestimentaţia de scenă, cu recuzita şi ştia pe dinafară mai multe replici din spectacole. Din spusele celor apropiaţi, Adrian semănă izbitor cu un unchi de pe mamă, care era de o nobleţe şi de o bunătate mai rar întâlnite - dădea şi cămaşa de pe el. Adrian avea generozitatea în sânge. Când era mic şi flămânzea la joacă, venea acasă şi cerea: „Patlu săndiş!”. „Ai să le mănânci pe toate?” – „Ioti!”: îndărătul lui erau trei pici. Lua tartinele şi le împărţea la camarazii de joacă. „Nu era zgârcit şi din cauza asta era „stors” până la ultimul leu de prietenii dintre ghilimele”, spune mama lui.

Pe renumitul bulevard cu castani din Ploieşti, familia Neacşu avea o bancă preferată, în apropierea monumentului lui Caragiale, şi deseori ieşeau la plimbare. Într-o iarnă, lui Adrian i se făcuse milă de scriitor: „Măi, tataie Luca, pigu-pigu...” (e frig) şi s-a apucat să mângâie monumentul. De pe atunci, ştia de Caragiale. Când s-a făcut mai mare, se ducea cu taică-său la cofetăria de pe bulevard. Tata bea bere, iar el – pepsi. Venind acasă, avea grijă să-şi umple buzunarele cu castane şi pietricele – pentru scumpa „tanti”. În localul cu pricina, tata îi descoperi auzul muzical: ciocăni cu o monedă în halbă şi Adrian repetă întocmai tactul. De la patru ani, a început să studieze pianul. A făcut patru clase la Liceul „Bell-Arte” din Ploieşti, a avut chiar şi Premiul I la un concurs de pian.

Actor de bunăvoie

La Chişinău, Adrian a venit pentru prima dată când trebuia să meargă în clasa a V-cea. „Ne-am mutat pentru că ni se făcuse lehamite de cozile din România. Erai nevoit să stai ore întregi în rând ca să cumperi un borcănel cu smântână. „Al dracului e Ceauşescu ăsta! Omoară şi copiii!”, răbufni într-o zi Alexandru. Mi-am zis că merg la Chişinău, iar pe tati îl facem turist, apoi se pensionează şi vine la noi. Iniţial, am vrut să lăsăm băiatul cu părinţii mei, la Sămăşcani, Şoldăneşti. Când să-mi fac bagajul, Alexandru m-a oprit: „Măi nevastă, nu lăsăm noi copilul acolo. Vrei să mă bat cu grănicerii, să mă închidă? După o săptămână mă apucă dorul şi n-am să rezist...”

Li s-a oferit apartament în Chişinău cam peste şapte luni. Tata venea periodic în Moldova - îl cunoştea mai toată lumea. Primul obiect pe care l-au cumpărat aici a fost un pian. Adrian s-a înscris la Şcoala de muzică de la Botanica, apoi s-a mutat la cea de lângă Circ. A făcut şi Şcoala teatrală de la Ciocana. „Era în stare să cânte cinci ore încontinuu. Am făcut un experiment, vara trecută. Îi arătam titlurile şi el cânta. Peste o oră, a făcut o pauză de ţigară şi a cântat alte trei ore – fără a se uitat nici o dată în text! Avea compoziţii proprii pe versuri de Eminescu. Îi plăceau melodii de Hruşcă, Şeicaru, Alifantis, „Maşina vremeni”, Al. Rozembaum. Avea o memorie excepţională şi un auz muzical absolut. Purta în el o dragoste nemărginită faţă de muzică, de teatru, de artă”. Primul salariu de actor l-a câştigat cu mult timp înainte de a deveni student la ATF din Bucureşti. „A mers cu mine într-un turneu, la Cahul. A ieşit prima dată pe scenă în satul Tartaul, în rol de poştaş. În acest sat, actorul Vasile Zubcu l-a învăţat să înoate şi să prindă peşte. Înota frumos, ca un delfin. Îi plăcea largul apei. Iar din primul său salariu mi-a cumpărat o umbrelă”.

Anul 1990 a fost cel mai fericit din viaţa lui: pleca la studii, la Bucureşti, fiind printre primii studenţi basarabeni care au depus jurământ la monumentul lui Ştefan cel Mare. L-aremarcat Florin Gheorghe Zamfirescu. Facultatea a terminat-o cu 9,88 şi era un actor care promitea - teatrul „curgea” în sângele lui. „Neacşu şi Grigoriu erau lideri în grup, cântau la chitară. Adrian era omul-spectacol. A fost la Paris de două ori pe când era student. A lucrat cu Purcărete. Am văzut un spectacol de diplomă, după ce a decedat taică-său, şi nu l-am cunoscut în scenă... S-a auzit o voce şi mă gândeam că i-a pus Dumnezeu mâna în cap tânărului din lumina reflectoarelor: ce har are... Iar când a ridicat capul şi i-am văzut ochii, mi-am dat seama că era Adrian...”, îşi aduce aminte dns Neacşu.

Ca om de televiziune, şi-a început cariera la „Catalan TV”, cu o emisiune matinală, ce s-a bucurat de succes. În ultimii ani, a realizat la „Moldova-1” două talk-show-uri - „Profil” şi „De ce plâng chitarele?”. A plecat de acolo în iarna lui 2004. Pentru dânsul, prietenia era un lucru sfânt. Era prea credul. Nu prea spunea ce-l doare, chiar dacă era dezamăgit.

Ţinea la oameni şi nu a vorbit de rău pe nimeni niciodată. „Lasă, mamă, că trece şi asta!”, încerca să-i consoleze pe cei apropiaţi. Dar câţi dintre acei care au roit în jurul lui au putut înţelege că frumuseţea sufletului nu a putut să o ia nimeni?

Îşi făcuse multe planuri. Era întristat de plecarea de la televiziune. Şi nu erau la mijloc cei 100 de lei onorariu pe emisiune... Vorbise cu maică-sa să scrie, fiecare, propriul scenariu, la o piesă de teatru. Vroia să facă un film despre un sat de moldoveni de lângă Timişoara.

... Ne-a părăsit zâmbind. Îi plăcea să glumească: „Ai să ştergi praful de pe Oscarul meu!”, „Sony şi Neacşu nu au nevoie de publicitate”.Adrian putea să oprească un război cu o floare. E o linişte mormântală în casa lui: telefonul e mut. În hol, un poster cu Alain Delon. Putea să ajungă ca el. Dar îşi asumase prea multe roluri, în căutarea celui mai important într-o viaţă cu prea multe întorsături.O mare de oameni l-a petrecut şi trandafiri, plini de rouă, au căzut pe mormântul lui. O viaţă, o iubire a avut.

Nicolae Sulac

Nicolae Sulac

Regretatul Nicolae Sulac s-a nascut in anul 1936 in satul Sadac, Cahul.

La 9 septembrie, Nicolae Sulac ar fi implinit 70 de ani. In aceasta zi, la Sadac, in satul sau de bastina, a fost sfintita casa lui parinteasca, restabilita de curand, care urmeaza a fi transformata in muzeu. Manifestarea a continuat la scoala din sat ce-i poarta numele, unde prietenul si nanasul de cununie al marelui disparut, Gheorghe Marin, a adus in dar portretul imens al lui Nicolae Sulac, realizat de pictorul Igor Jalba.

Si… cam atat. Nu a fost organizat nici un spectacol extraordinar, nici o alta actiune culturala in memoria sa. Chiar daca Sulac merita, in aceasta zi, sa fie comemorat pe plan national. Conducerea de varf, impreuna cu ministrul Culturii, Artur Cozma, probabil, s-a odihnit in tihna. Dupa trei ani de la disparitia pamanteasca a lui Sulac, nu avem nici o strada care sa-i poarte numele, nici un muzeu, nici un CD si, culmea ignorantei noastre - nici o caseta cu cantecele lui Sulac! Exista doar un album despre Domnia sa, aparut la Editura „Bastina-Radog” din bunavointa lui Alexei Marulea si Gheorghe Marin.

Monumentul lui Nicolae Sulac. Cimitirul Armenesc. Chisinau

La un an de la trecerea lui Nicolae Sulac in vesnicie, un grup de prieteni a adresat un demers Ministerului Culturii, in care a cerut ca Palatul National sa-i poarte numele. De asemenea, ministerului, dar si Comisiei parlamentare de resort, le-a fost prezentat un plan de actiuni pentru invesnicirea numelui sau. Ziarul TIMPUL a lansat initiativa „Sa invesnicim memoria lui Nicolae Sulac”, prin care am organizat o campanie de colectare a mijloacelor financiare pentru a-i inalta un monument in preajma Palatului National. Banii au fost adunati, dar ministerul lui Cozma nu pare sa fie interesat de aceasta actiune. Succesul marelui rapsod, iesit din comun, vorba lui Andrei Strambeanu, nu-i este iertat nici dupa moartea sa. Noi, insa, nu-i vom lasa pe acesti demnitari in pace pana nu va fi inaltat monumentul respectiv la locul pe care il merita. Pentru ca Sulac este de neinlocuit. Pentru ca, asa cum zicea ziaristul Constantin Tanase, Sulac nu mai este un nume propriu. El a devenit un nume comun, cum e frunza, iarba, dor, doina, legenda, cantec. Numele sau s-a „desprins” de „stapanul” sau, continuandu-si existenta in alte dimensiuni, la care dusmanii sai nu vor ajunge niciodata.

Ion si Doina Aldea Teodorovici

Ion si Doina Aldea Teodorovici

Ion Aldea Teodorovici

Ion Aldea Teodorovici s-a născut în 1954, de Buna-Vestire, în orăşelul Leova. Dragostea faţă de muzică i-a fost cultivată de părinţi. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, dar, în perioada de ocupaţie sovietică, a trebuit să se retragă din biserică, să-şi ascundă în sine credinţa în Dumnezeu care, precum zicea Ion într-un interviu, îi dă omului putere să supravieţuiască şi să devină, pur şi simplu, artist, ca să nu fie persecutat de nimeni. Câţiva ani, părintele său e solist în Capela corală "Doina", apoi, căsătorindu-se cu Maria Aldea, medic, se întoarce acasă, în orăşelul Leova, unde lucrează ca profesor de muzică şi conduce corul Şcolii moldoveneşti nr. 2 din localitate. De la tatăl său, Ion a moştenit dragostea faţă de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Şi tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara şi pianul. Fratele său, Petre Teodorovici, devenit şi el compozitor, a crescut mai mult în casa bunicilor, iar Ion a fost mai mult "băiatul tatei"... Dar, ca şi fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas fără tată.
Mama sa îl aduce la Chişinău, la Şcoala de Muzică "Eugeniu Coca" (astăzi Liceul de Muzică "Ciprian Porumbescu"), unde Ion studiază clarinetul, în 1969, se înscrie la "Şcoala medie de muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul şi pe care o absolvă în 1973. Este înrolat în armata sovietică în oraşul Zaporojie; aici, tânărul artist devine... artilerist. L-a salvat de manevrele militare un general ucrainean, mare amator de jazz-band care, într-o zi, a ascultat întâmplător, la radio, în cadrul emisiunii pentru ostaşi, piesa "Crede-mă, iubire", intepretată de Sofia Rotaru şi semnată de tânărul compozitor Ion Aldea-Teodorovici...
Din 1975 şi până în 1981, când devine student la Facultatea de compoziţie şi pedagogie a Conservatorului "G. Musicescu" din Chişinău, activează în cadrul formaţiei de muzică uşoară "Contemporanul" condusă de compozitorul Mihai Dolgan. Aici se produce în calitate de instrumentist, compozitor şi solist. Tot în aceşti ani, lansează piesa "Seară albastră", a cărei paternitate a fost disputată un timp între el şi fratele său Petre Teodorovici, cu care semnase anterior câteva piese comune, începând cu această piesă, compozitorul a cunoscut dulceaţa şi amarul succesului.
Ion îşi duce steaua şi crucea mai departe, în seri albastre, împreună cu Doina Marin, cu care se căsătoreşte în 1981. Tot atunci, duetul Doina şi Ion este lansat la o seară de creaţie a poetului Grigore Vieru. Fiind respins la Radio şi Televiziune, Ion ia ghitara în braţe şi porneşte împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei... A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când era mai trist, scria muzică sacră.
[b] Împreună cu soţia sa, a militat pentru unirea Basarabiei cu România[/b]. Imediat după revoluţie au început activ propaganda pentru unire şi pentru introducerea limbii române în Basarabia. Soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici sunt aceia care după revoluţia din decembrie 1989 au cântat primii despre limba română, Eminescu (pe care l-au reintrodus astfel în cultura basarabeană).
Î n 1991, au cântat la Marea Adunare Naţională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: "Vin aici direct din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, să vă aduc salutul libertăţii noastre". În mai 1992, împreună cu poeţii Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, au cântat în faţa luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul.
În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992 glasul celor doi cântareti, a fost curmat în timp ce maşina cu care se deplasau de la Bucureşti la Chişinău a intrat într-un copac, la 49 de kilometri de capitala României, în dreptul localitatii Coşereni. În acel moment, moartea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici a fost percepută ca o tragedie naţională.

Opera
Ion Aldea Teodorovici a scris peste 300 de cântece patriotice, lirice, pentru copii.
Muzică pentru filme:
"Iona"
"Disidentul"
"Ce te legeni, codrule"
Piese de teatru:
"Fântână Anghelinei" - dram. A. Burac
"Dragă, consăteanule" - dram. Gh. Malarciuc
"Abecedarul" - dram. D. Matcovschi
"Tata" - dram. D. Matcovschi
"Pomul vietii" - dram. D. Matcovschi

A scris muzică instrumentală, "Rapsodie"; variaţii pentru pian, cvintet pentru coarde.

În accidentul care a curmat viaṭa artiṣtilor moldoveni, care cântau limba română în perioada după desfiinṭarea Uniunii Sovietice, ṣoferul maṣinii a ramas în viaṭă.

Distincţii
Laureat al premiului "Boris Glavan"
Laureat al festivalului al XII al Tineretului şi Studenţilor de la Moscova
Artist Emerit din R. Moldova
1993 Post mortem a fost decorat cu Ordinul Republicii.

Doina Aldea-Teodorovici

Data naşterii - 15 noiembrie 1958, Chişinău
Părintii - tata: Gheorghe I. Marin - jurnalist
mama: Eugenia Marin - profesoară de limba şi literatura română.
Starea civilă - căsătorită
1981 Sotul: Aldea-Teodorovici Ion 1982 feciorul: Cristofor (Cristi)
Educatie -
1975 a absolvit şcoala Nr.1, româno - franceză, Chişinău
1980 Universitatea de stat din Chişinău, facultatea de filologie, limba şi literatura română.
Experientă profesională -
1981 profesoară de literatura Universală la universitatea pedagogică "Ion Creangă";
1988 Academia de Muzică Teatru şi Arte plastice. 1982 Interpretă de muzică uşoară
1992 formează duetul Doina şi Ion Aldea-Teodorovici
Distinctii - Artistă Emerită din R.Moldova
1993 Post mortem - Ordinul Republicii
Interese - traduce la "Moldova - film" din limba rusă în limba română.
Studiază pianul de la vîrsta de şase ani.
Dansatoare (amatoare) în ansamblul de dansuri populare "Moldovenească", moderator al formatiei "Moldovenească".
Cu formatia au dat spectacole în Rusia, Germania, Mongolia, Algir, Cuva (Festivalul International al Tineretului), Iugoslavia, etc. . .
pasionată de artele frumoase.

Monumentul din Chisinau

Monumentul din Pitesti

Monumentul de langa Coşereni (Ialomiţa) locul unde si-au pierdut viata
Mormîntul artiştilor
Cimitirul Armenesc, Chişinău