Adrian Neacşu

Adrian Neacşu

„Era o sală mare-mare şi un singur bărbat în scenă. Frumos îmbrăcat. Mi-a rămas în memorie strigătul lui: „Nu mai bârfiţi! M-am plictisit!”. S-a tras cortina sau s-a stins lumina, nu mai ştiu. Mă chinuiam: nu ştiam ce spectacol era. Realizam că este feciorul meu...”

Cuvintele parcă se încăpăţânează şi se lasă smulse cu greu. Şi oricât te-ai căzni, n-ai cum să le alegi pe cele mai potrivite. La 18 decembrie, copilul teribil, actorul cu voce inconfundabilă, Adrian Neacşu, ar fi împlinit 32 de ani. Din lumea cealaltă încearcă să-i transmită mesaje mamei sale, Lucia. Vorbeşte aproape cu fiecare dintre cei dragi. Unei verişoare din România i-a zis: „Niciodată nu mi-am închipuit că o să-mi fie atât de bine! Ştii ce bine îmi este?”... Alcuiva i-a spus că nu vrea să mănânce: „Sunt obosit. Ştii că nu mai beau? Deloc-deloc. Dar n-am să mănânc. Mă duc să mă culc”...

În ziua fatală a ieşit zâmbind din casă, aşa cum făcea întotdeauna, şi i-a spus maică-si că se va întoarce după ora 16.00. De două ori i-a zis să nu pună nimic la foc. I-a strigat din ascensor: „Pui când intru în casă”. Ochii lui, prea albaştri şi înlăcrimaţi, o privesc acum de pe imensul portret funerar. Un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. A plecat... La bucătărie stă o altă fotografie de-a lui: privirea de peruzea pare ţintită în candelă, mirată de ce o fi arzând zi şi noapte.

...Nu găsesc cuvinte. Pianul tace, un caiet de note cu opere de Ceaikovski aşteaptă să fie răsfoit. Murmurul rugăciunii e dureros până la lacrimi. În ultima săptămână, fiind acasă, Adrian a luat, nitam-nisam, chitara în mână, pe „Juanita”, aşa cum îi plăcea să o dezmierde, şi a început să cânte. Erau nişte melodii pe care nu le cântase niciodată. Apoi, s-a oprit şi a început să danseze, invitându-le - pe maică-sa şi pe Mila - la dans. Aidoma unui licurici, îi plăcea să se scalde în luminile strălucitoare ale vieţii. Era vesel, exuberant, spontan, îi plăcea să fie în centrul atenţiei, cânta la pian şi la chitară, vocal. Atunci când i-am propus interviul pentru revistă, a acceptat cu plăcere, fără a-şi da aere. Vroia să ne spună povestea de iubire a părinţilor săi, să-şi aducă aminte de copilărie, să deschidă poarta spre viitorul pe care şi-l dorea – a omului de creaţie. Fără mama lui, Lucia Neacşu, şi fără Mila Salinscaia, prietena lui apropiată, rândurile acestea n-ar fi fost aşternute pe hârtie.

Băiatul din Ploieşti

Părinţii lui Adrian au făcut cunoştinţă la gara din Kiev. Urma să sosească trupa Teatrului de estradă din Ploieşti, într-un turneu de 45 de zile prin URSS. Ecaterina Furţeva, ministru al Culturii, a dispus ca Lucia Munteanu (mama lui Adrian) să fie traducătoarea şi prezentatoarea oaspeţilor din România, în acelaşi timp. Avea 22 de ani – vorbea la perfecţie rusa, fiind absolventă a GITIS-ului (era actriţă la Teatrul „Puşkin” şi a făcut şcoală împreună cu N. Caranfil, M. Darie, Iu. Negoiţă). Alexandru Neacşu, un şaten înalt, cu ochii verzi a coborât ultimul din tren, iar Lucia i-a întins, în semn de bun venit, un buchet de flori. Fracţiunea ceea de secundă le-a predestinat alianţa: din acea clipă nu s-au mai despărţit. Alexandru cânta la saxofon şi era şi solist. „Că tatăl lui Adrian era pilot... acestea nu sunt decât necşisme, glume preschimbate în poveşti”, ne spune dna Neacşu.

S-au căsătorit în martie 1972, la Chişinău. În calitate de soţie, Luciei i s-a permis să plece în România abia peste un an. Au iubit şi au urât gările: locul mult jinduitelor sosiri, al tristelor despărţiri şi al aşteptărilor chinuitoare. „Tatăl lui Adrian era un şmecher şi jumătate. La starea civilă, când trebuia să scrii cu mâna ta că eşti de acord să te „nenoroceşti”, îl întreb: „Neaşcu, să scriu aici Munteanu?”. A căzut frumos în genunchi şi a zis: „Neacşu este numele meu şi ţi-l ofer din toată inima”, povesteşte dna Lucia.

Nunta au făcut-o la Ploieşti, la crama „În Dealul Mare”, pe 1 octombrie, sora miresei fiind naşă. Iar în decembrie s-a născut Adrian. Tânăra actriţă s-a angajat în secţia „dramă” a Teatrului de estradă din Ploieşti, lucrând în aceeaşi scenă cu soţul. Până la trei ani, Adrian i-a zis „tanti”, iar lui tata – nenea. A crescut aproape numai la teatru şi era foarte bine familiarizat cu machiajul, cu vestimentaţia de scenă, cu recuzita şi ştia pe dinafară mai multe replici din spectacole. Din spusele celor apropiaţi, Adrian semănă izbitor cu un unchi de pe mamă, care era de o nobleţe şi de o bunătate mai rar întâlnite - dădea şi cămaşa de pe el. Adrian avea generozitatea în sânge. Când era mic şi flămânzea la joacă, venea acasă şi cerea: „Patlu săndiş!”. „Ai să le mănânci pe toate?” – „Ioti!”: îndărătul lui erau trei pici. Lua tartinele şi le împărţea la camarazii de joacă. „Nu era zgârcit şi din cauza asta era „stors” până la ultimul leu de prietenii dintre ghilimele”, spune mama lui.

Pe renumitul bulevard cu castani din Ploieşti, familia Neacşu avea o bancă preferată, în apropierea monumentului lui Caragiale, şi deseori ieşeau la plimbare. Într-o iarnă, lui Adrian i se făcuse milă de scriitor: „Măi, tataie Luca, pigu-pigu...” (e frig) şi s-a apucat să mângâie monumentul. De pe atunci, ştia de Caragiale. Când s-a făcut mai mare, se ducea cu taică-său la cofetăria de pe bulevard. Tata bea bere, iar el – pepsi. Venind acasă, avea grijă să-şi umple buzunarele cu castane şi pietricele – pentru scumpa „tanti”. În localul cu pricina, tata îi descoperi auzul muzical: ciocăni cu o monedă în halbă şi Adrian repetă întocmai tactul. De la patru ani, a început să studieze pianul. A făcut patru clase la Liceul „Bell-Arte” din Ploieşti, a avut chiar şi Premiul I la un concurs de pian.

Actor de bunăvoie

La Chişinău, Adrian a venit pentru prima dată când trebuia să meargă în clasa a V-cea. „Ne-am mutat pentru că ni se făcuse lehamite de cozile din România. Erai nevoit să stai ore întregi în rând ca să cumperi un borcănel cu smântână. „Al dracului e Ceauşescu ăsta! Omoară şi copiii!”, răbufni într-o zi Alexandru. Mi-am zis că merg la Chişinău, iar pe tati îl facem turist, apoi se pensionează şi vine la noi. Iniţial, am vrut să lăsăm băiatul cu părinţii mei, la Sămăşcani, Şoldăneşti. Când să-mi fac bagajul, Alexandru m-a oprit: „Măi nevastă, nu lăsăm noi copilul acolo. Vrei să mă bat cu grănicerii, să mă închidă? După o săptămână mă apucă dorul şi n-am să rezist...”

Li s-a oferit apartament în Chişinău cam peste şapte luni. Tata venea periodic în Moldova - îl cunoştea mai toată lumea. Primul obiect pe care l-au cumpărat aici a fost un pian. Adrian s-a înscris la Şcoala de muzică de la Botanica, apoi s-a mutat la cea de lângă Circ. A făcut şi Şcoala teatrală de la Ciocana. „Era în stare să cânte cinci ore încontinuu. Am făcut un experiment, vara trecută. Îi arătam titlurile şi el cânta. Peste o oră, a făcut o pauză de ţigară şi a cântat alte trei ore – fără a se uitat nici o dată în text! Avea compoziţii proprii pe versuri de Eminescu. Îi plăceau melodii de Hruşcă, Şeicaru, Alifantis, „Maşina vremeni”, Al. Rozembaum. Avea o memorie excepţională şi un auz muzical absolut. Purta în el o dragoste nemărginită faţă de muzică, de teatru, de artă”. Primul salariu de actor l-a câştigat cu mult timp înainte de a deveni student la ATF din Bucureşti. „A mers cu mine într-un turneu, la Cahul. A ieşit prima dată pe scenă în satul Tartaul, în rol de poştaş. În acest sat, actorul Vasile Zubcu l-a învăţat să înoate şi să prindă peşte. Înota frumos, ca un delfin. Îi plăcea largul apei. Iar din primul său salariu mi-a cumpărat o umbrelă”.

Anul 1990 a fost cel mai fericit din viaţa lui: pleca la studii, la Bucureşti, fiind printre primii studenţi basarabeni care au depus jurământ la monumentul lui Ştefan cel Mare. L-aremarcat Florin Gheorghe Zamfirescu. Facultatea a terminat-o cu 9,88 şi era un actor care promitea - teatrul „curgea” în sângele lui. „Neacşu şi Grigoriu erau lideri în grup, cântau la chitară. Adrian era omul-spectacol. A fost la Paris de două ori pe când era student. A lucrat cu Purcărete. Am văzut un spectacol de diplomă, după ce a decedat taică-său, şi nu l-am cunoscut în scenă... S-a auzit o voce şi mă gândeam că i-a pus Dumnezeu mâna în cap tânărului din lumina reflectoarelor: ce har are... Iar când a ridicat capul şi i-am văzut ochii, mi-am dat seama că era Adrian...”, îşi aduce aminte dns Neacşu.

Ca om de televiziune, şi-a început cariera la „Catalan TV”, cu o emisiune matinală, ce s-a bucurat de succes. În ultimii ani, a realizat la „Moldova-1” două talk-show-uri - „Profil” şi „De ce plâng chitarele?”. A plecat de acolo în iarna lui 2004. Pentru dânsul, prietenia era un lucru sfânt. Era prea credul. Nu prea spunea ce-l doare, chiar dacă era dezamăgit.

Ţinea la oameni şi nu a vorbit de rău pe nimeni niciodată. „Lasă, mamă, că trece şi asta!”, încerca să-i consoleze pe cei apropiaţi. Dar câţi dintre acei care au roit în jurul lui au putut înţelege că frumuseţea sufletului nu a putut să o ia nimeni?

Îşi făcuse multe planuri. Era întristat de plecarea de la televiziune. Şi nu erau la mijloc cei 100 de lei onorariu pe emisiune... Vorbise cu maică-sa să scrie, fiecare, propriul scenariu, la o piesă de teatru. Vroia să facă un film despre un sat de moldoveni de lângă Timişoara.

... Ne-a părăsit zâmbind. Îi plăcea să glumească: „Ai să ştergi praful de pe Oscarul meu!”, „Sony şi Neacşu nu au nevoie de publicitate”.Adrian putea să oprească un război cu o floare. E o linişte mormântală în casa lui: telefonul e mut. În hol, un poster cu Alain Delon. Putea să ajungă ca el. Dar îşi asumase prea multe roluri, în căutarea celui mai important într-o viaţă cu prea multe întorsături.O mare de oameni l-a petrecut şi trandafiri, plini de rouă, au căzut pe mormântul lui. O viaţă, o iubire a avut.